Jocul ”de-a lumea”

Ieri, în maşină, pe drumul spre casele pe care doream să le colindăm, Victor emite jucăuş o întrebare:

”Mama, ia spune-mi, care e cel mai tare şi mai IMPORTANT joc din lume?”

”Minecraft?”, răspund eu în ton cu preocuparea prezentă a băieţilor.

”Nu!”.

”Sims?”, mai încerc o dată.

Tot n-am ghicit, aşa că mă dau bătută şi cer răspunsul.

”LUMEA e cel mai tare şi mai important joc, mama! Şi e şi MULTIPLAYER şi ONLINE!”, îmi răspunde Victor.

Începem să râdem şi îi dăm dreptate în cor, eu şi soţul. Soţul duce firul gândului mai departe:

”Dar ia spune, Victor, LUMEA e ”creativ” sau ”survival”?”

Gemenii răspund în cor, foarte hotărâţi: ”E SURVIVAL, CLAR!”

Soţul, niţel dezamăgit de forma în care gemenii par să vadă lumea, insistă că pe modul ”creativ” poţi face totuşi ce vrei, poţi construi orice şi poţi crea ce lume îţi doreşti.

Dar gemenii dau replica şi vin cu argumente solide:

”Pe ”creativ”, spun ei, poţi să iei ce resurse îţi doreşti: vrei fier, iei cât fier vrei, vrei ”redstone” iei câtă vrei. În LUME nu e aşa; e ca pe ”survival”. Trebuie să MUNCEŞTI ca să culegi resurse. Şi poţi să şi mori. Şi oricum, şi pe ”survival” poţi face ce doreşti! În plus, în LUME ai o singură viaţă şi nu mai învii, aşa că LUMEA nu e nici ”survival”. E… ”HARDCORE”!”

Vă las să meditaţi în linişte la filosofia asta:)

NOTĂ: ”creativ”, ”survival” şi ”hardcore” sunt moduri în care poţi accesa lumea Minecraft:)

Comments

Părintele (ne)bun şi crizele de furie sau ”Să nu uităm de la cine ştim să răbufnim!”

Criza de furie este eterna provocare a părintelui (ne)bun.

Părintele bun nu are o problemă majoră cu criza de furie; pentru că el şi-a făcut conştiincios temele de părinte bun, a citit forumurile, a asimilat teoriile comportamentale, a încercat cu CONSECVENŢĂ instrumentarul de aplicare a regulilor şi a constatat mulţumit, că rezultatele validează teoriile: copilul lui ARE nevoie de reguli clare, de norme bine implementate de comportament, el se CONFORMEAZĂ regulilor fără să comenteze, nu urlă, nu zbiară, nu sfidează autoritatea parentală (şi nici o altă autoritate, de altfel) şi pare destul de mulţumit.

Însă părintelui (ne)bun nu îi iese treaba asta… El asistă neputincios la crizele de furie şi insubordonare ale copilului său, la sfidare şi refuz consistent şi insistent. Nu poate fi consecvent în aplicare de ”consecinţe” pentru că simte că aceste consecinţe sunt nişte pedepse, simte că se află într-o luptă de putere cu propriul lui copil şi NU VREA SĂ SE LUPTE CU COPILUL LUI.

Părintele (ne)bun se întreabă, deseori, dacă nu cumva REGULA faţă de care protestează copilul nu e NEBUNĂ. Şi, de multe ori, ajunge să creadă că da… Dar teoriile, forumurile, sistemele îi spun altceva. Aşa că părintele (ne)bun se întreabă dacă nu cumva trăieşte o realitate schizofrenică. Îl doare…

Părintele (ne)bun ştie sau nu ştie că răbufnirea zgomotoasă, sfidarea, refuzul consistent sunt ARME cu care omul e înzestrat natural de la naştere. Nu sunt arme de atac, însă. Ci de APĂRARE. Omul are scrisă în gene libertatea de a decide pentru el însuşi. Nu învaţă libertatea asta de la 18 ani. O are de la naştere. Şi are în arsenal şi armele potrivite pentru a-şi apăra această libertate fundamentală.

Ori de câte ori urlă un copil, el o face pentru a protesta faţă de îngrădirea libertăţii lui fundamentale de decizie asupra lui însuşi. Poate ar trebui să îi ascultăm, măcar uneori; să ne oprim o clipă, din înălţimea discernământului nostru de adulţi, să vedem dacă nu cumva e legitim protestul. În loc de asta, asimilăm un sistem de norme şi normative privind educaţia copilului; un sistem care ne învaţă, în principiu, cum să îi facem pe copiii noştri să accepte regulile fără să mai comenteze. Să se conformeze. Să îşi asume reguli care nu sunt ale lor. Sau… să suporte consecinţele…

Şi cresc copiii noştri… cresc… ajung adulţi care acceptă regulile fără să comenteze. Judecă regulile în capul lor, dar nu comentează… Adulţi care nu mai ştiu să urle.

Şi noi, părinţii lor, cei care i-am învăţat acceptarea sistemului, conformarea şi adaptarea la sistem, noi, părinţii lor BUNI, îi privim pe adulţii aceştia şi îi întrebăm, uimiţi: ”De ce nu urlaţi? De ce nu ieşiţi în stradă?”

Copiii părinţilor (ne)buni nu zbiară ca să ne înfrângă, şantajeze emoţional, ca să ne facă să cedăm în faţa dorinţelor lor. Copiii părinţilor (ne)buni zbiară pentru că ÎI DOARE!

Să nu uităm de la cine ştim să urlăm! Să nu uităm cine ne-a învăţat să zbierăm când nu mai suportăm reguli stupide. Să nu uităm de la cine învăţăm să gândim şi să contestăm individual sisteme opresive: nu, nu de la părinţii (ne)buni; de la COPIII LOR!

Dacă există părinţi (ne)buni în stradă zilele astea, vă rog, vă rog nu uitaţi că vreţi/vrem şi un SISTEM DE EDUCAŢIE care să permită potenţarea individuală şi exprimarea libertăţii individuale.

Comments

Povestea cu Poiana Zânelor

Spuneam aici că vă voi povesti într-o bună zi despre cum mă face pe mine să mă simt dorinţa fetiţei mele de a-i spune povestea cu Poiana Zânelor. Nu pot să mă ţin de cuvânt. E greu de descris ce simt şi cum se vindecă toate rănile mele de părinte (ne)bun când se întâmplă asta. Aşa că mă voi rezuma la a vă spune povestea…

Cuibărită în braţele mele, fetiţa mea închide ochii şi eu încep a-i şopti:

Permite-i corpului tău să se relaxeze. Lasă odihna să îţi cuprindă tot trupul, să te învăluie, moale şi călduţă, ca un nor pufos şi comfortabil. Acum, du-te în Poieniţă. Priveşte în jurul tău: priveşte copacii, soarele strecurându-se printre frunzele lor, scoarţa lor aspră, albă sau maronie. Păşeşte pe iarba moale ca o catifea. Ascultă cum murmură vântul, clipocind frunzele. Aşează-te în colţul tău preferat şi priveşte cum vin înspre tine, să te întîmpine cu bucurie, cu chicoteli şi dragoste, toate vietăţile din Poieniţă. Iată iepuraşii ţopăind printre picioarele tale, păsările ciripind voioase împrejurul tău, vulpiţele mângâindu-te cu codiţele, priveşte gâzele zumzăind pe lîngă obrajii tăi şi fluturii atingându-ţi pleoapele. Şi uite, auzi-le, în sfârşit şi zânuţele: mici, chicotind la urechea ta fericite, împrăştiind praf de zâne peste tine, dansând, grăbindu-se care mai de care să îţi povestească ce s-a mai petrecut în poieniţă în lipsa ta.

Acum ascultă cu atenţie. Undeva este un izvor cu apă limpede. Du-te acolo, udă-ţi picioarele, împrăştie stropi, lasă vietăţile pădurii să se bucure împreună cu tine şi de tine.

Cheamă în Poieniţă pe cine vrei tu. Poate veni oricine aici sau nimeni, după cum îţi doreşti tu. Dacă ai chemat pe cineva, ia acea persoană de mână şi du-te să îi arăţi toate minunăţiile Poieniţei pââââână dimineaţă.

Noapte bună, draga mea!

Într-o zi, fetiţa mea nu a reuşit să adoarmă: venise cineva neinvitat în Poieniţă. Am mers cu ea acolo, pentru că m-a rugat să îi spun eu să plece. Am mers de mână şi i-am spus că nimeni nu poate intra neinvitat în Poieniţă. Şi că, dacă vrea să intre aici, e musai să aştepte invitaţia. Am pus cordonul de iubire (altă poveste, pentru altă zi) împrejurul Poieniţei şi am plecat de acolo, lăsându-mi copilul liniştit şi în siguranţă.

Ieri am sărutat-o de noapte bună şi i-am zis râzând: ”Hai, fuguţa în Poieniţă!”.

Fetiţa mea a chicotit şi mi-a răspuns: ”Mama, am uitat să punem ceva în Poieniţă: un muşuroi de furnici. Şi Cârtiţe! Şi Omizi!”

Aşa mă simt eu când fetiţa mea îmi cere povestea cu Poieniţa:)

PS: Tudor are o pădure roşie cu lupi, lei, leoparzi şi urşi, dar şi cu iepuraşi. La Marginea ei e un lac.

Victor are o planetă pe care trăiesc în bună pace lei, şoricei, maimuţe, puişori şi multe altele. Şi o mare. Şi ajunge acolo cu o rachetă:)

Comments

Părintele (ne)bun şi spaţiul personal (1)

Constatare axiomatică: nici un părinte nu are spaţiu personal.

Părinţii buni se prefac că nu au nevoie.

Părinţii (ne)buni îşi doresc cu disperare unul. Dar nu îl vor obţine.

Comments

Părintele (ne)bun și cuvintele crocante

La început, ȘTII: ești un părinte bun și încrezător, ești convins apriori de eficacitatea metodelor tale de parentaj; sigur NU ești ca părinții tăi, nici nu vei face ca ei, tu știi exact cum se va comporta copilul tău și ce resurse concrete să folosești pentru a-l transforma într/un adult armonios. Crize de furie, mofturi, mârâială, bâzâială sunt ingrediente pe care le elimini cu nonșalanță din rețeta ta de parentaj, pentru că tu ȘTII că nu te vei confrunta cu ele. Tu vei fi, EȘTI deja un monument de răbdare, o acumulare de intuiție, un izvor de energie jucăușă; te și vezi petrecând ore după ore cu copilul tău, hohotind, alergându-vă, îmbrățișându-vă, te vezi cu emoție ascultând temerile copilului tău, auzi deja cât de empatic, înțelept și plin de tact îi răspunzi, cum îi domolești fricile cu nesfârșită blândețe, cum transformi orice ceartă într-un prilej fie de învățare, fie de râs. E perfect. Ca în reclame…

Și apoi… vine copilul! (aici e necesar să auziți un zgomot puternic, ca o bubuitură, pe fundal).

Și nu mai ȘTII nimic. Te învârți copleșit și confuz într/o nesfârșită iubire altfel. Nu iubirea aia pe care ți-o imaginai tu. Nu e roz deloc iubirea asta, nici dulce, nici parfumată. E o iubire multicoloră și versatilă, îți scapă culoarea ei printre degete, uneori e roz, dar puțin, așa, că într-o clipită devine maro ca scutecul pe care ți se pare că nu îl mai termini de schimbat, gri sau chiar adâncă și furtunoasă ca negrul și apoi imediat te învăluie albă și răcoroasă sau galbenă sau… Și nu e numai iubirea; e și furia, extenuarea, plictiseala, frica, neputința, vina, vina, vina…

Te chircești în tine, te anulezi, devii părinte tot mai (ne)bun și lași să leșine sau să subziste firav restul eului tău: femeia/bărbatul din tine; soția/soțul; prietenul/prietena. Ești tot mai mult părinte, habar nu ai dacă faci ce trebuie, te consumi zilnic de atîta vinovăție, uiți să te ierți.

Colac peste pupăză, te întâlnești în drumul tău cu o sumedenie de părinți BUNI: îi privești și te chircești iar; pentru că vezi acolo, la ei, veselia, răbdarea, resursele creative și le mai vezi și copiii fericiți, cu gura până la urechi, ba și politicoși, bine crescuți și cumplit de deștepți. (Ah, ce te bucuri cu răutate în intimitatea aceea nespusă a sufletului tău, când vezi vreun plod zbierând și vreun părinte depășit; te face să nu te mai simți așa de singur, așa de UNICUL PĂRINTE DIN LUME CARE NU E ÎN STARE SĂ FIE UN PĂRINTE BUN).

Și, dintr-una în alta, le găsești! Găsești CUVINTELE; încep să susure pe lângă tine ademenitor și nu te poți abține, le încerci:

Cuvinte pișcătoare ca șampania; cuvinte care șuieră blând ca vântul cald de primăvară, cuvinte care te mângâie precum crema de vanilie, cuvinte care te învăluie, cuvinte pline de promisiuni ca pepenii de zahăr, cuvinte crocante, pe care le rostogolești pe limbă și le spargi ca pe boabele de strugure, acoperindu/ți vina sau neputința cu zeama lor dulce-acrișoară: attachement parenting, parenting by conection, playfull parenting, ascultare activă, neuroștiințe, creier reptilian, amigdală, Freud, parentaj necondiționat, tantrum …  Mai spuneți voi.

Le mesteci, le savurezi, le încerci și îți crește vertiginos stima de tine când îți iese (oare ai șanse să fii un părinte BUN? oare nu e totul pierdut?); și așa îți promit toți speakerii conferințelor de parentaj și așa îți promit toate cărțile pe care le devorezi: că îți va ieși. Așa că începi și tu să fii părinte bun și primești cu recunoștință admirația și mica invidie a celorlați: (ne)bunii.

În cele din urmă ajungi să te simți un impostor. Pentru că îți iese, dar nu mereu, ci rar. O dată pe săptămână, poate mai rar.

Zilele tale rămân presărate cu oboseală, copiii tăi încă sfidează bunul simț și mârâie sâcâitor că vor cu rolele ACUM, ÎN CLIPA ASTA, deși tu ai aplicat corect toate cuvintele crocante: le-ai spus că îi iubești, că îi înțelegi și îți pare rău, le-ai arătat ce mult empatizezi cu frustrarea lor, ai apelat la empatia lor, ai vorbit despre tine și nevoile tale, nu i-ai învinovățit, nu i-ai boscorodit, ai ascultat activ, ai aplicat win win, ai încercat să transformi totul în joacă… Așa că, în cele din urmă, le trântești zgomotos că nu se iese în parc cu rolele azi, PUNCT; și dacă mai comentează careva, 3 zile fără calculator. Gata. Ți-ai câștigat cinci minute de liniște. Însă, din păcate, nu le folosești ca să te încarci puțin cu energie, așa cum ți-ai imaginat, ci le folosești ca să te chircești înapoi în tine, copleșit de vină: iar ai dat ordine, iar nu ai avut destulă răbdare, iar ai țipat, iar ai condiționat, părinte (ne)bun ce ești… Impostorule!

Așa e? Așa e că te simți un impostor când ți se spune: ”o, câtă RĂBDARE ai! Vai, ce părințe JUCĂUȘ ești, nu pricep de unde ai atâta creativitate și inspirație! UAU, ce fantastic părinte ești, ce bine stăpânești cuvintele și cât de bine știi să le folosești!”?

Nu-ți vine uneori să urli: ”sunt varză! sunt un părinte groaznic!”?

Hai că urlu eu pentru tine:

Uită-te în jurul tău, părinte (ne)bun! Speakerii, autorii și toți ceilalți părinți se întâlnesc cu tine în contexte punctuale; felii scurte de timp petreci cu ei (1-2 ore) și în feliile alea de timp ei nu apucă să îți arate cît de (ne)buni sunt, la rândul lor. Ce vezi în jurul tău este oglinda ta: și ei văd același lucru; ce IESE BINE. Cot la cot cu râsul, îmbrățișarea, rozul vin zeci și zeci de momente de vină, neputință, durere, răni, furii și alte ingrediente de astea care te învață că n-ai ști ce dulce e dulcele dacă limba ta nu ar simți și amarul, acrul sau săratul. Așa că data viitoare când îți vine să te chircești înapoi în tine, unic părinte (ne)bun de pe lumea asta, adu-ți aminte să privești în jurul tău și dă binețe tuturor părinților (ne)buni care te înconjoară.

Tu, părinte (ne)bun care se întreabă, e nesigur că procedează corect; tu, cel căruia îi pare rău pentru toate vorbele grele rostite către copilul său; tu, cel care nu își ține mereu promisiunile față de copilul său și se consumă de vină și rușine; tu, cel care încă mai ai curajul minunat de a gusta cuvintele crocante, deși nu îți iese mereu; tu, cel care îți privești copilul adormit după o zi proastă și simți cum ți se taie picioarele și ți se umplu ochii de lacrimi de atâta imensă, nesfârșită dragoste multicoloră, tu ascultă asta:

Ești cel mai minunat părinte pe care copilul tău îl poate avea!

Comments (2)

Părintele (ne)bun

Şi ce ar fi dacă aş zice, pur şi simplu, adevărul? Dacă aş arunca furioasă cu adevărul acesta în toată invazia de roz bonbon şi mov unicorn care scaldă (pre)concepţiile despre parentaj? Aş fi un părinte (ne)bun? Ia să vedem:

Adevărul e că: E GREU! Ai senzaţia că vei şti ce şi cum, că te-ai informat suficient, că vei folosi mereu cuvintele corecte, emoţiile corecte, gândurile corecte; că nuuuuu, pe tine NU te va cuprinde furia când ”your spoiled little brat”, ca să zic aşa, va purcede, rând, pe rând, în ordinea cronologică a vârstei, la a: se da cu fundul de pământ, a refuza sistematic timp de sute de dimineţi să se spele pe dinţi, să îşi strângă lucrurile, să doarmă, să facă pipi ÎN vasul de toaletă, nu PE LÂNGĂ vasul de toaletă, a-ţi răspunde că nu are chef de primit ordine şi că nu îi faci tu reguli, că refuză să facă teme, că nu vrea să te lase în pace, a vorbi urât cu frate-său sau a-l bate etc. Nu, tu NU te vei înfuria, nu vei rosti vorbe nepotrivite, îi vei explica mereu cu calm, îi vei oferi EXACT proporţia necesară de libertate, responsabilizare şi reguli sau limite, astfel încât copilul tău NU va ajunge în veci în aceste scenarii de groază. Şi chiar dacă va ajunge din timp în timp, punctual aşa, tu vei şti EXACT cum să procedezi ca să îi oferi o dezvoltare emoţională PERFECTĂ.

Copilul tău va fi copilul perfect, ce se va transforma în adultul armonios, iar tu vei sorbi dulceaţa parfumată a roadelor tale în fiecare moment şi vei contempla, calm şi senin, la bătrâneţe, o carieră împlinită şi perfectă de părinte.

Ce ar fi dacă ţi-aş spune: ”bullshit!”?

De fapt, ce se va întâmpla e că o vei da în bară zilnic; că te va apuca depresia, disperarea şi furia de multe ori; că vei spune vorbe nepotrivite, că vei urla în sinea ta sau nu de neputinţă şi oboseală; că vei visa la ore de singurătate în care să nu auzi ”mama!” din cinci în cinci minute, inclusiv sau mai ales când eşti pe budă; că vei face mâncare în silă, pentru că nu ai chef de făcut mâncare, ci de citit o carte; că vei privi cartea cu jind şi furie, pentru că degeaba eşti în concediu, în jurul tău NU e linişte şi nu te poţi concentra la citit; că vei crăpa de ruşine în diverse contexte sociale şi te vei înfuria rând pe rând pe copil, pe tine şi pe privitori. Hai, curaj… Mai adăugaţi voi, ştiţi despre ce vorbesc.

E greu, da? Să nu care cumva să crezi că nu e greu!

Merită toată nebunia?

Un frate vine la mine şi mă roagă frumos să ridic interdicţia de a merge la ştrand a celuilalt frate (o primise cu ciudă şi durere de la mine, îi urlasem că nu am obligaţia să îl duc la ştrand, că nu vreau, refuz să fac asta când sunt aşa de nerespectată şi călcată în picioare şi copilul se înfuriase, apoi plînsese şi acceptase; nu mă rugase să ridic limita, deşi eu abia aşteptam; ba chiar îmi spusese el, cu gura lui, că avea nevoie de asta, că înţelege cât de rău m-a rănit şi că ştie că e nevoie de limita asta şi e trist pentru asta, dar are nevoie (!!!!) de limita asta). Dar celălalt frate vine şi mă roagă frumos să ridic interdicţia; îmi zice că el se plictiseşte fără fratele lui; că ştie că sunt supărată, dar că mă roagă el frumos să îl iert de data asta; că el şi fratele lui se joacă împreună frumos şi că vor avea grijă să îmi lase şi mie nişte spaţiu personal.

În altă zi am implorat timp pentru a termina o lucrare. Am primit îmbrăţişări, mângâieri şi… timp: 10 ore în care nici un copil nu m-a strigat; miraculos, nici o ceartă; şi-au făcut de mâncare unul altuia, cei mari celei mici; un pic de dezordine prin casă, nimic spectaculos. Doar atât: 10 ore de singurătate şi concentrare într-o casă mustind de trei copii. Îmbrăţişări şi pupici la culcare; timp special cu ei a doua zi.

Şi fetiţa de patru ani care îmi cere să îi spun la culcare povestea cu poiana zînelor sau povestea cu cordonul iubirii, despre care voi povesti altă dată.

Şi altele. Puţine şi aparent mărunte. În realitate grele şi atîrnînd de strălucire.

Merită.

Dar de la mine nu vei primi doar lista lucrurilor pentru care merită şi e minunat.

Părintele (ne)bun are de dat compasiune şi înţelegere necondiţionată (aşa, ca parentajul bun) pentru tine, următorul părinte (ne)bun.

Comments (2)

Vânător la fermă

Există un domn care a lansat o teorie despre gena ADHD: http://www.thomhartmann.com/articles/2007/11/thom-hartmanns-hunter-and-farmer-approach-addadhd

Mi-a vorbit teoria asta din primul moment. Frate, şi ce se mai potrivesc trăsăturile vînătorului pentru unii oameni din viaţa mea şi pentru cel puţin un copil din familia mea!

Am dat la o parte treaba cu ADHD; nu se potriveşte cu vânătorii din viaţa mea. Totuşi, lăsând ADHD-ul la o parte, eu tare mai sunt fermier. Şi ce bine mă mai potrivesc în lumea mea de fermieri! În lumea asta structurată, predictibilă, în care toate sunt la locul lor şi se succed ordonat, după o logică pe care o construiesc eu şi cei din jurul meu, luând atent în considerare patternurile firii sau ale naturii!

Nu e loc de ţopăială la ferma mea. Plantele cresc riguros, fără abateri, dacă le furnizez nutrienţii specifici şi condiţiile necesare. Totul se desfăşoară organizat şi în linişte. Nu e loc de haos, de urlete, de smuciri şi alte chestii de astea aşa de nelalocul lor la fermă. Păsărelele ciripesc, cocoşul cântă la ora stabilită, greierii scîrţâie cînd e timpul lor, plantele răsar, cresc, fac fructe, vine recolta… Ciclic, predictibil, senin şi în linişte.

Asta până vine un zăpăcit pe tarlaua mea. Un zăpăcit cu o privire concentrată adânc la ceva pe care nu îl pricep (sigur nu la mine şi la liniştea mea!); un apucat care pare a se mişca haotic, după nişte reguli pe care nu le pricep şi care nu intră în sistemul meu de referinţă. Un trăznea care rîde zgomotos şi vorbeşte mereu prea tare în contexte absolut nepotrivite la ferma mea. Unul care sare ca nebunul de colo, colo, se caţără aparent fără rost, chiuie de îmi ţiuie urechile şi îmi sperie fluturii, bate, sare, se zbuciumă, lasă mizerie în urma lui la masă, răstoarnă lucruri… O furtună, un taifun.

Mă oripilez din toată fiinţa mea de fermier, pentru că straturile mele s-au zăpăcit, roşiile s-au storcit, pământul e răvăşit, cocoşul zboară înnebunit de cap, păsărelele s-au dus. Mă apucă nebuneala! Nu pricep! Aşa că, domnule, nu se mai poate cu nebunii ăştia! Trebuie să FACEM ceva! E inadmisibil!

Aşa că eu, împreună cu toată cohorta de fermieri paşnici din jurul meu, trecem la acţiune! Punem garduri. Mari, înalte, să nu care cumva să intre nebunii ăştia pe tarlaua noastră! Punem mîna pe beţe şi furci şi le îndreptăm spre ei; le spunem clar: ”Uite care e treaba! Pe tarlaua mea nu se urlă, nu se ţipă, nu se sare, nu se împinge, nu se răstoarnă lucruri! Clar? Că de nu… afară de pe tarlaua mea!”.

Uf… E linişte iar… Nebunul meu s-a liniştit. Are o privire cam apatică, stă detul de cuminţel în pătrăţica pe care i-am alocat-o. Se joacă cu nişte pietricele, în linişte. Oridnea s-a restabilit. Pricep iar lumea în care trăiesc, mă armonizez cu ea, e lumea MEA!

Ah… Dar ce se petrece? UNDE e lumea mea? Nu mai e. A venit un urs şi a dărâmat gardul. Mi-a ronţăit zmeura. Vulturii mi-au halit cocoşul. Iepurii au ronţăit grădina. Vai de mine!

Oare aveam nevoie de un vânător zurliu şi zănatic pe tarlaua mea? Hei, nebunule, tu EŞTI un VÂNĂTOR?

Ok, am înţeles…

Hai, Vânătorilor! Poftiţi la tarlaua mea! Vă rog, râdeţi, vorbiţi zgomotos, căţăraţi-vă, puteţi chiar şi să răsturnaţi lucruri! Eu am să mă îngrijesc să vă hrănesc cu cerealele mele bune şi sănătoase, o să vă fac un culcuş cald şi moale, o să vă ascult poveştile şi poate, cine ştie, poate o să şi dansez un pic!

Comments (1)

Să te opreşti, din nou

Cînd un copil se pierde de părinţii lui, într-o piaţă aglomerată, cea mai rapidă cale de a-i găsi este… să îi aştepte să îl găsească ei.

Ce ar fi dacă, în loc să scormoneşti după iertare, ai lăsa iertarea să ajungă la tine?

Ce ar fi dacă, în loc să construieşti răbdarea, ai lăsa răbdarea să coboare spre tine?

Ce ar fi dacă, în loc să cauţi iubirea, ai lăsa iubirea să te găsească?

Ce ar fi dacă, în loc să tînjeşti după armonie, ai lăsa armonia să se reverse spre tine?

Ce ar fi dacă, în loc să alergi prin timp, ai lăsa timpul să curgă prin tine?

Ce ar fi dacă, în loc să te înţepeneşti în înverşunare, ai da drumul?

Ce ar fi dacă m-aş opri?

Comments

Să te opreşti

Cînd am plecat, acasă era o primăvară capricioasă; 12-15 grade, uneori un pic de soare, alteori nori şi ploaie măruntă. Am plecat din primăvară. Am ajuns la Bruxelles tot în primăvară, aceeaşi primăvară. A trecut aproape o lună şi aici e aceeaşi primăvară: 12-15 grade, rareori soare, vînt, nori şi ploaie măruntă.

La Bruxelles abia au înflorit salcîmii. Liliacul este încă exuberant pe la colţurile străzilor, bujorii plesnesc din boboci, lalelele încep să încărunţească uşor şi parfumat, narcisele abia se apleacă, grele spre pămînt; omniprezenţi sunt rododendronii şi azaleele, înflorind aproape indecent, în zeci de culori, peste tot: nu doar în ghivece sau spaţii verzi, dar şi în lizierele de pe lîngă autostrăzi, în parcurile din oraş, în curţile oamenilor.

Mă trezesc aproape captivă în eterna primăvară bruxelleză. Acasă e cald. Vara se împinge nerăbdătoare peste oraş. Intuiesc lumea mea de acolo învîrtindu-se, contosionîndu-se, urmîndu-şi cursul grăbit, frenetic, împotriva universului, aliniată cu universul, în perpetuă mişcare, totuşi, ritmică, din nou şi din nou.

Iar eu stau în bula mea temporală; m-am oprit. Trec peste mine bucurii, tristeţi, nostalgii. Le las să mă îmbrăţişeze, le aştept să se termine, le las să mă poarte. Intuiesc un sens în oprire; nu am încă suficiente cuvinte pentru a-l descrie. Dar e acolo: să te laşi, să te abandonezi, să laşi lucrurile să se întîmple pentru tine.

Mă gîndesc la mine şi mare. Eu nu ştiu să înot. Cînd încerc să fac asta împotriva valului, corpul meu devine greoi şi lipsit de graţie, nemulţumit de efort. Îmi lipseşte capacitatea de a mă bucura pentru reuşita de a înainta cîţiva metri. Simt doar disconfortul. Cînd înot cu valul, înregistrez pe undeva satisfacţia măruntă de a simţi înaintarea; totuşi corpul meu e tot ezitant, foarte conştient de sine şi de stîngăciile lui.

Dar ştiu să plutesc. Cînd plutesc, corpul meu se aliniază cu apa. Şe aşează în ritmul apei şi o face natural şi uşor; există un declic mereu, ca un mic pocnet delicios în capul meu, atunci cînd trupul mi se aliniază perfect cu valurile. Nu mai există nici o tensiune, nici un efort. Cerul se răstoarnă molcom peste mine şi rămîn acolo, prinsă exact la graniţa dintre apă şi cer, una cu apa, una cu cerul, una cu mine însămi. Şi plutesc.

Acolo intuiesc sensul: nu în întîmpinarea valului, nu împreună cu valul, ci una cu valul şi cu cerul.

Ca o integrare.

Comments

Marea Nordului

La Marea Nordului totul e gri sau cafeniu. Vîntul se joacă prin păr şi soarele inundă totul cu o lumină molcomă şi blândă, aurie şi greoaie ca mierea, gata să îndulcească paleta ternă de culori. Plaja e largă, cu un nisip curat şi greu, în care paşii se lovesc, parcă, aproape de mal şi se scufundă plin mai departe. Numai bun de lăsat urme, numai bun de desenat inimi zîmbitoare. Priveşti mareea amplă şi vezi cum se retrage apa sub ochii tăi, blîndă, alunecătoare, în ciuda aspectului tulbure.

Se aude vîntul ciufulind părul plimbăreţilor, vuietul vag al mării şi răzbesc pe ici, pe colo, chiotele copiilor ieşiţi să îşi alerge paşii pe nisip sau lătratul exuberant al câinilor de toate rasele, scoşi la joacă de oamenii lor.

Mi-am udat picioarele în apa neprietenos de rece şi am păşit toţi paşii pe nisipul onctuos.

La Marea Nordului te plimbi lung; îţi plimbi nu doar trupul, îţi plimbi şi sufletul; îl întrebi, îl laşi să colinde, îi dai drumul sau îl chemi înapoi, primeşti tot ce îţi oferă marea asta ciudată, misterioasă, ca o taină aflată chiar sub ochii tăi, dar pe care nu reuşeşti să o desluşeşti, deşi ştii, simţi că e acolo şi că e bună şi că eşti în siguranţă. Iar înapoi dai iubire. Şi recunoştinţă.

Comments

« Previous entries Next Page » Next Page »