Sărbători

Am asteptat cu multă nerăbdare sărbătorile iernii ăsteia. Nu-mi place iarna, dar a început să mi placă freamătul copiilor în așteptarea Moșului, împodobitul bradului îmreună cu ei, Timpul (da, da, Timpul, cu “T” mare, o să mai vorbim noi despre asta; despre Timpul care a devenit un personaj real și tangibil, dar tare greu de găsit și regăsit); Timpul petrecut exclusiv împreună cu ei, explicînd, țopăind, rîzînd.

Și tot așteptînd momentul delicios în care să fiu în vacanță, în liniște, singură în fața calculatorului, în timp ce toți ai mei dorm răpuși de lupta cu atîtea senzații minunate care năvălesc peste ei pe toate căile (și despre asta e musai să mai vorbim), am adunat povești de spus, le-am inchis bine, cu cheița în sertărașul de lucruri ce trebuie musai povestite și împărtășite. Am adunat atîtea povești că nu mai știu cu care să încep.

Poate cu înțeleapta cugetare a lui Tudor?

“Mama, nu e așa că Moș Crăciun doarme ziua?”

”Păi, de ce să doarmă ziua?” întreb eu cam nedumerită. ”De ce crezi tu că doarme ziua?”

”Pentru că el e obosit. Că el noaptea nu doarme; duce jucării la copii. Așa că doarme ziua!”

O fi o conexiune logică absolut banală, ce să zic, dar uite că eu una nu îmi pusesem problema asta deloc:)

M-as întoarce înapoi cu vreo două, trei săptămîni, să vă povestesc despre Tîrgul de cadouri de Crăciun. Tîrgul ăsta a avut loc la grădinița copiilor. A fost o inițiativă minunată pusă la cale de zînele ghidușe de acolo. A avut parte de o participare intensă. Standuri colorate, pline cu tot felul de vise, la care vindeau oameni încărcați de zîmbet și voie bună. Unii dintre ei se aflau pentru prima dată în postura asta de vînzător (eu eram printre acei oameni) iar faptul că își etalaseră pe măsuțele mărunțele visele lor, gingășiile, pasiunile lor, a făcut ca evenimentul să fie cu atît mai fericit.

Ei bine, timp de vreo oră, pînă cînd a reușit tatăl lor să ajungă la tîrg, copiii au fost în grija mea. Eu trebuia să îmi iau în primire atribuțiunile de vînzător, așa că am fost nevoită să găsesc o soluție pentru a le ocupa timpul cu ceva distractiv pînă la venirea lui tati.

Așa că le-am dat cîte 20 de lei (și încă 20 și încă 20, noroc că a reuși să ajungă tata ăsta, că altfel rămîneam fără parale) și i-am trimis la cumpărături. Ce cumpărături le poftea lor inima. Absolut orice.

A fost o mare distracție.

Au colindat copiii mei pe la toate standurile și și/au luat cutii colorate, ornamente de brad făcute din hîrtie, globuri, săpunele naturale și prăjiturele.

Surpriza imensă, care mi-a înmuiat inima și mi-a umplut sufletul de …nu știu de ce…pur și simplu mi-a umplut sufletul:) a fost cînd Victor apare bucuros lîngă mine și îmi pune pe măsuță o pereche de cercei verzi: ”Uite, mama, ăștia sunt cadou pentru tine!” Uf… Ce să mai zic… Cînd un copil de cinci ani lăsat să alerge cu bani în mînă printre tot felul de bunătăți, care mai de care mai atrăgătoare, alege să își cheltuie banii pentru a OFERI ceva cuiva… e copleșitor!

Seara, la culcare, Tudor își contempla fericit, cu ochi strălucitori, lucrușoarele cumpărate de la Tîrg.

”Mama, știi, nu mi-a fost frică deloc!” îmi spune el vizibil mîndru de el.

”De ce să îți fie frică?” întreb cam uimită.

”Adică nu am fost deloc rușinos. Am vorbit cu toată lumea și am întrebat cît costă!”

Da… Teribilă și minunată realizare pentru copilul meu introvertit. Pe care, uitînd un pic să îl mai protejez, l-am aruncat cu tentația în mînă în lumea aceea multă, necunoscută, zgomotoasă, să se descurce:)

Și s-a descurcat. Și nu doar că s-a descurcat. Dar a și realizat ce minunat s-a descurcat. A fost mîndru de el și mi-a adus aminte să fiu și eu la fel.

Și sunt. O exprimare mai adecvată ar fi că pocnesc de mîndrie:)

Și de dragoste și de fericire. Pocnesc așa, ca bicele și tobele urătorilor de pe centrul Bacăului, de azi.

E o tradiție minunată asta, la Bacău. Vin din tot județul alaiuri de urători, urși, capre, mascați plini de talăngi, care cîntă, dansează și strigă într-un vîrtej aiuritor și amețitor de sunete și culoare. Și vezi atunci, privind în ochii uimiți ai copiilor tăi, vezi ce n-ai văzut vreodată pe vremea cînd erai mic și primeai urătorii acasă la bunici; vezi semnificația adîncă a ritualului păgîn, vezi pămîntul și cerul amestecîndu-se, vezi stelele și Soarele și marea și munții rotindu-se și învîrtindu-se, vezi cum lumea aceea veche și pătimașă iese la iveală din nou și din nou și te transportă instantaneu în poveste și basm și legendă.

Și…gata…loc de alte cuvinte nu mai este acum. Dar va mai fi.

La mulți ani și la multe descoperiri minunate!

A! Anul ăsta am fost la colindat!

Comments

Managementul conflictului

Le-am explicat baietilor despre managementul conflictului:

“Baieti! Problema trebuie rezolvata in echipa, ca o familie! Cum credeti voi ca se poate rezolva situatia asta? Pai, hai sa vedem:

Pasul 1. Nu urli, nu tipi, nu lovesti cind fratele tau te deranjeaza cu ceva. Intii si intii ii spui: “Te rog frumos sa nu ma mai deranjezi!”

Pasul 2. Daca fratele tau continua cu comportamentul lui recalcitrant, nu urli, nu tipi, nu lovesti. Ci apelezi la adultul din preajma sa te ajute!

Clar?”

Clar.

Simbata dimineata aud un raget furios si suparat din camera lor.

Ii strig.

Vine Victor. Si il intreb ce s-a intimplat.

“Pai, ne-am certat si Tudor mi-a zgiriat caracatita!” (O caracatita facuta din jumatate de farfurie de hirtie, cu tentacule atasate din hirtie colorata. Un proiect simpatic in familie.)

“Si eu l-am batut!”

Eu: “Victor, opreste-te. Din acest moment nu ma mai intereseaza cit de mult a gresit Tudor. Ti-am mai explicat si alta data ca daca il bati, greseala se opreste la tine. Du-te in camera ta 5 minute, gindeste-te bine la ce ai facut si rezolva situatia!”

Evident, incep protestele. Din ambele directii, pentru ca si Tudor primise tema sa stea acolo pina rezolva pasnic situatia.

Eu, cu capul inca in perna, strig:

“Aveti grija ca NU mi-am baut cafeaua inca in dimineata asta! Aveti grija cum va comportati!”

Hm… Da, copiii mei deja stiu ce inseamna cind mama nu si-a baut cafeaua inca. Se face liniste.

In maxim 3 minute, baietii apar senini, linistititi, prieteni la catarama.

“Gata. Ne-am impacat.”

“Cum?”

“Pai ne-am cerut scuze amindoi!”

Eu incep sa ma umflu incet de mindrie, drept ca Aricila din poveste. Si intervin, plina d epilde bune:

“Pai vedeti ce bine si frumos e cind rezolvati situatia? Raul dispare si ramine numai binele!”

Victor, plin de importanta si destul de entuziast, ma intrerupe:

“Pai da! Am rezolvat situatia. Impreuna. Tudor si-a zgiriat SI EL caracatita!”

M-am desumflat. De atita ris, desigur.

Comments

Omul nisip si cei opt nepoti (deocamdata)

Dupa ce se uita la un episod de desene animate, Tudor obisnuieste sa ma strige: “Mama! Vrei sa iti spun ceva?”

“NU!”, bombanesc eu, in gind, pentru ca stiu ce urmeaza. “Da, spune-mi Tudor!” spun cu voce tare.

Si Tudor se apuca sa imi explice cu lux de amanunte tot ce s-a intimplat in desenul acela… Dureaza mult mai mult decit daca m-as fi uitat impreuna cu el la desen. Pentru ca Tudor are mania detaliului; insa e om si el si mai uita; de exemplu mai uita nume de personaje… Si atunci incepe un discurs de genul” Ala pe care il chemaaaa…Nu mai stiu cum il chema. Dar era ala care avea barba lunga si avea un prieten motan, dar el nu era motan, doar se prefacea si vorbea cu voce subtire. Asa…Ala care se prefacea ca era motan dar nu era motan si vorbea cu voce subtire dar nu era aceea vocea lui adevarata, s-a dus sa se intilneasca cu prietenul lui. Mama si stii ce a facut?…..”

Nu va faceti iluzii. Daca as fi stat cu el la televizor nu ar fi insemnat musai ca sunt scutita de poveste. Ca am incercat. Si…”Mama, ai vazut ce a facut ala care nu mai stiu cum cheama si care se prefacea ca e….” si asa mai departe.

M-am invatat sa mimez un interes aprig. De multe ori habar n-am ce povesteste. Creierul meu pune pauza singur cind aude: “Mama, vrei sa iti spun ceva?”

Intr-o zi, insa, creierul meu s-a pus singur pe play:

“Mama, stii cum il cheama pe omul care se transforma in nisip?”

“Cum?”

” Il cheama OMUL-NISIP!”

Mda… Nu numai ca era vital sa stiu asta, dar a fost o descoperire surprinzatoare rau:))))))))))

Ca si numarul de copii pe care copiii mei vor sa il aiba:

“Victor, tu citi copii o sa ai?”

“Pai eu o sa imi IAU 3 copii si cu inca unul la sfirsit. Trei baieti si la sfirsit, o fetita!”

“Dar tu, Tudor, citi vrei sa ai?”

“Doi! Ba nu, tot patru. Eu o sa NASC patru copii: fetita, baiat, fetita, baiat!”

V-am mai spus ca Tudor e obsedat de patternuri, nu?

Banuiesc ca doi nu sunt suficienti sa formeze un pattren, trei sunt fara sot, asa ca patru e numarul ideal.

Opt nepoti…Hm…. Pare interesant. Mai ales ca patru dintrei ei vor fi cumparati de la magazin, iar patru nascuti de propriul lor tata.

Ah, am uitat, mai e si Mara. Dar ea inca nu are raspuns la intrebari de astea. Ea deocamdata e ocupata sa invete cum sa scoata bateria din telecomnada (prin trintire de mobila) si apoi cum sa bage bateria la loc (prin incercari repetate si, pina una alta, esuate in aruncatul bateriei).

Cresc copiii mei:)

Comments (2)

Am fost ocupati!

Da, da, am fost foarte ocupati saptaminile astea! In casa noastra s-au intimplat lucruri extraordinare, am luat parte la aventuri nemaipomenite, am trait experiente unice!

Am facut vulcani sa erupa, am dezgropat dinozauri cu propriile noastre unelte de arheologi, am construit masini si avioane din piese Lego, am pictat, am urmarit curse nebunesti de masini, am descoperit lumea fascinanta a goblinilor si trolilor, am numarat cu creioane MAGICE, am jucat sah, am cercetat tainele corpului uman, am construit fascinante masinarii, am spart ziduri ca sa o eliberam pe Ana si am inaltat elicoptere in aer, in timp ce ne coordonam de la sol cu statiile noastre de emisie-receptie.

Daaaaa…. am fost teribil de ocupati…

N-am mai avut timp sa va multumim ca ati fost alaturi de noi, la petrecerea de ziua noastra si ca ati facut posibile toate aceste minunate aventuri.

Asa ca o facem acum, ca avem un mic moment liber pina cind erupe urmatorul vulcan si ne angajam in urmatoarele curse de masini:

Va multumim si va iubim!

https://picasaweb.google.com/118169190853268058584/ZiuaGemenilor2011?authkey=Gv1sRgCNyfpIGYgtGRXg#5667774280560947922

Comments

De-a numaratul in Poiana

Domnişoara Şoricuţa, educatoarea copiilor de la Grădiniţa din Poiană, le promisese că oricine adună 15 fapte bune va obţine un rol special în desfăşurarea nunţii ei. Era o surpriză şi copiii abia aşteptau evenimentul. Toată lumea din poiană se pregătea pentru nunta ce avea să aibă loc peste o săptămînă. Copiii erau preocupaţi şi atenţi şi strîngeau conştiincioşi fapte bune, iar părinţii îşi căutau rochii şi costume, dar şi cadouri speciale pentru miri.

Domnişoara Şoricuţa nu mai prididea să răspundă la avalanşa de întrebări pe care copiii i le puneau despre nunta ei cu domnul Cărăbuş. În cele din urmă, Domnişoara Şoricuţa le promisese că, după adunarea faptelor bune, dar înainte de nuntă, va rezerva o oră specială la grădiniţă pentru a discuta despre căsătorie şi familie şi pentru a răspunde tuturor întrebărilor lor.

Aricilă strîngea faptele bune ceva mai încet. Rămăsese puţin în urmă. Fratele lui, Motănilă, i-o luase înainte, spre necazul lui Aricilă.

-         UNU, DOI, TREI, PATRU, CINCI, SSSAPTE, OPT, NOUĂ, ZZZECE, UNUSSSPREZZZECE, DOISSSSPREZZZECE, PATRUSSSPREZZZECE, CINCISSSPREZZZECE!, numără iritat Aricilă. Ţi-am zis eu că sunt 15!

-         Păi, nu e bine! Sunt doar 13!, îi răspunse Didi, pinguina roz, aranjîndu-şi îmbufnată o şuviţă rebelă.

-         Ba am numărat bine! Uite: 1, 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 14, 15! reluă tot mai nervos Aricilă. E BINE! SUNT 15!

-         Nu e bine, Aricilă! răspunse absentă Didi admirîndu-şi pliurile din dantelă roz ale noii ei fustiţe. Mai, Aricilă….sunt doar doisprezece…

-         URÎTO!, explodă Aricilă. Arăta ca un balon mare, plin cu ţepi.

Didi se opri din dichisit, indignată. Îşi aruncă dramatic moţul pe spate, se răsuci brusc, aşa încît fustiţa ei roz se înfoie ca o păpădie şi îşi zvîrli cu un gest studiat eşarfa verde peste un umăr. Îl plăcea pe Aricilă, era colegă cu el şi cu Motănilă la grădiniţă. Uneori, însă, Aricilă putea fi urîcios şi Didi se mai supăra pe el:

-         Dacă eu sunt urîtă, atunci nu mai vorbesc cu tine! Şi oricum, nu e frumos să vorbeşti aşa! E o faptă REA, aşa că o să îi zic Domnişoarei Şoricuţa să îţi şteargă o faţă veselă şi vei rămîne doar cu 12! Ai doar 13. Şi dacă pierzi una, rămîi cu 12, aşa să ştii!

Aricilă se gîndi puţin, după care admise reconciliant, în timp ce începea să se dezumfle uşor:

-         Ooooooffff! M-am sssăturat de ssstrînsss fapte bune! Bine, hai… Cîte ziceai că mai trebuie?

-         Încă două. 13 şi cu 2 fac 15!

Pe cărarea care intra în poieniţă apăru, tîrîindu-şi picioarele, Motănilă.

-         Eu am stlîns deja 14 fapte bune! Mai am una si am telminat! Miollllau!

Şi Motănilă îşi frecă mîndru capul de scoarţa unui copac.

-         Îi-am zisss de o mie de ori! Se zice MIORRRRRLAU! CU RRRRR!, spuse îmbufnat Aricilă.

-         Eu zic cum pot eu! se repezi puţin iritat la el Motănilă. Ce-ai acolo?

-         O ghindă, răspunse Aricilă. Are şşşi căpăcel, vezi?

-         Dă-mi şi mie să mă joc puţin. Te llllog!

-         Da’ eu am luat-o primul! Şşi oricum! M-am jucat puţin cu ea!

-         Da’ nu e flumos să nu împalţi!

Glasul lui Motănilă era plin de lacrimi. Didi interveni împăciutoare:

-         Aricilă, aşa e! E frumos să împarţi! Dă-i şi tu ghinda doar cinci minute! Cinci minute nu e mult! Şi aşa poţi să mai aduni şi o faptă bună.

-         Bine, ia-o! Dar numai cinci minute, da? Şi aruncă înciudat ghinda spre Motănilă, care începu să o joace bucuros între lăbuţe.

Aricilă se aşeză pe jos, în iarbă şi începu iar să îşi numere faptele bune:

-         1, 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15! GATA! Am 15

Didi îşi dădu ochii peste cap:

-         Aricilă! IAR ai numărat greşit! Ai 14! 14 fapte bune! Aveai 13, plus una, fac 14! Mai ai o faptă bună de strîns ca să ajungi la 15!

-         Oooooooof!, răbufni Aricilă.

-         Nu te mai enerva că iar te umfli ca peştele balon!

-         Bine, bine… Da’ mă enerveazzză! Că NU POT!

-         Ce nu poţi?

-         Să număr! NU POT!

-         Ei, nu poţi… Aricilă, sigur că POŢI! Motănilă, am o idee! Ce-ar fi să-l ÎNVEŢI TU pe Aricilă să numere pînă la 15? Eu trebuie să mă întîlnesc cu mama. Mi-a promis că azi îmi coase nişte frunze de pătrunjel pe rochiţa cea nouă. Am plecat. Pa!

Didi dădu să plece dar se opri brusc, încurcată.

-         Ah… Am uitat… Trebuie să am grijă de Licu…

Licu e un licurici cu ochi rotunzi şi negri şi cu fălcuţe bosumflate. E sora mai mică a lui Didi.

-         Am eu grijă de Licu! sări Aricilă

În ciuda faptului că Aricilă era recunoscut pentru faptul că se enerva repede şi e cam agitat şi cam neatent, lui îi plăcea teribil să aibă grijă de copiii mai mici. Era fericit că, de puţin timp, avea şi el o surioară mică, Muţi. O iubea nespus de tare şi i-ar fi plăcut să se joace mai mult cu ea, împreună cu Motănilă sau singur. Doar că… părinţii nu prea îl lăsau. Nu aveau ÎNCREDERE în el. Ei considerau că Aricilă ar putea să înţepe vreun copilaş sau, mai rău, să ţăpe la el.

Aricilă îşi ridică privirea plină de speranţă spre Didi.

-         Pot? Pot să am eu GRIJĂ de Licu?

-         Păăăi… bine. Dar să fii foarte atent, Aricilă! spuse Didi cu îndoială.

Nu prea îi venea să o lase pe Licu în seama lui Aricilă, dar tentaţia noii rochiţe era prea mare. În plus, ea ştia cît de mult îi place lui Licu să se distreze cu Aricilă. Îi văzuse de multe ori jucîndu-se împreună. Surioara ei rîdea în hohote de feţele caraghioase ale lui Aricilă, iar acesta dovedise în multe rînduri multă atenţie şi răbdare cu Licu. Deşi simţea că părinţii nu ar fi prea încîntaţi de soluţia găsită de ea, se decise să aibă încredere în Aricilă.

-         Daaaaa! şopti, bucuros, Aricilă şi se îndreptă spre poieniţă, unde Licu se juca cu nişte floricele.

Motănilă îl urmă agale.

-         Alicilă! Cum lămîne cu număratul? Ne JUCĂM de-a număratul?

-         Bine, ne jucăm, aruncă peste umăr Aricilă. Dar ne jucăm aici, ca sssă pot să ssstau lîngă Licu.

Motănilă scoase din buzunar ghinda cu căpăcel şi o aşeză pe iarbă. În timp ce Aricilă se strîmba la Licu făcînd-o să rîdă, Motănilă mai culese 14 ghinde cu căpăcel, pe care le numără atent şi preocupat, de vreo cîteva ori.

-         Gata. Sunt toate. Alicilă, uite aici o grămadă de ghinde. Hai să le numălăm împreună. După ce terminăm de numărat corect, putem să le ÎMPĂRŢIM şi să ne jucăm cu ele de-a magazinul.

-         1,2,3,4,5,7,8…, numără Aricilă.

-         Nu! L-ai uitat pe 6!

-         A, da… Şşşassse…

-         Încă o data!

-         1, 2, 3, 4, 5, 7, 8!

-         Nu, Alicilă! IAL l-ai uitat pe Şase! Şase e ÎNTLE cinci şi şapte. Vecinii lui şase sunt: cinci la stînga şi şapte la dleapta!

-         A, da… Iar l-am uitat, rîse amuzat Aricilă.

Motănilă numără iar, atent, pînă la zece, după care reluă, în cor, împreună cu Aricilă:

1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14!

- Bravooooooooo, Aliciiiiilăăăăă! Ai leuşit! Nu l-ai uitat pe şase!

Aricilă începuse să se umfle un pic, de data asta de mîndrie.

-         Dar stai! se opri din ţopăit Motănilă. Eu am cules 15 ghinde! Noi am numălat doar 14!

-         Da! Lipssseşşşte o ghindă! 14 plus una fac 15! strigă victorios Aricilă. Unde o fi?

Dintr-odată, îşi aduse aminte de Licu.

-         O, nuuuuuu!

Spre groaza lui Aricilă, Licu luase ghinda în mînuţe şi o studia cu o privire pofticioasă; într-o clipă o duse spre guriţă ca să o guste. Aricilă înţepeni. Într-o fracţiune de secundă gîndi:

-         Dacă ţip, o sssperii şi înghite ghinda!

Agitat şi speriat, Aricilă se umflă cu un pocnet sec. Îşi făcu vînt şi se rostogoli repede spre Licu, într-o linişte desăvîrşită.Cînd mai avea doar un pas pînă la ea, întinse mîna fulgerător şi smulse o păpădie din drum. Opri mînuţa lui Licu exact la ţanc.

-         Asssta nu e o jucărie potrivită pentru tine. E mică şşşi te poţi îneca!

Licu îl privi circumspectă. Ochii ei se făcură mari, mari, cît toată faţa, fălcuţele îi căzură şi o sclipire lăcrimoasă îi umezi privirea.

-         Dar ASSSTA, spuse Aricilă întinzîndu-i păpădia, e o floricică minunată pentru o fetiţă aşşşa de drăguţă ca tine!

Licu ezită puţin cu mîna întinsă, apoi apucă floarea, încîntată:

-         Da, da!

-         UUUUfffff! Era cît pe ce!

Răsuflarea lui Aricilă împrăştie puful păpădiei deasupra lui Licu. Ea începu să rîdă fericită, în timp ce ţepii lui Aricilă se aşezau cuminţi pe spinarea lui. În poiană apăru Didi însoţită de toţi părinţii.

Motănilă se îndreptă spre mămica lui, fluturîndu-si coada:

-         Mama, să ştii că Licu ela să înghită o ghindă.

-         Cum aşa?, sări speriată mama lui Didi.

Motănilă începu să povestească. Era bucuros că reuşise să-l înveţe pe Aricilă să numere pînă la 15. El nu realizase că Licu fusese într-un mare pericol. Împărţise ghindele în două grămăjoare. 7 pentru el şi 8 pentru Aricilă. Pusese una în plus pentru Aricilă; aşa i se păruse corect. Aricilă învăţase azi un lucru nou şi era firesc să primească un premiu. Şi apoi el ştia că fratele lui va fi de acord să îi mai împrumute nişte ghinde dacă ar fi avut nevoie cumva.

Părinţii schimbau între ei priviri vinovate. La sfîrşit, în poiană se lăsă o tăcere deplină.

-         Ce? spuse Aricilă cu Licu de mînă.

Cei patru părinţi se apropiară de copii. Erau foarte serioşi. Întîi vorbi mama lui Didi.

-         Didi, draga mea, SCUZĂ-MĂ că ţi-am dat-o în grijă pe Licu şi, în acelaşi timp, ţi-am fixat o probă pentru rochiţa nouă. Uneori, părinţii sunt OCUPAŢI şi OBOSIŢI. Ştiu că aşteptai cu mare nerăbdare rochiţa cea nouă. Şi sunt MÎNDRĂ de tine că nu ai lăsat-o pe Didi singură. Ai luat o decizie bună lăsînd-o în grija lui Aricilă.

Mama lui Aricilă luă apoi cuvîntul:

-         Motănilă, eşti un frate bun. Ai avut RĂBDARE cu Aricilă, ai dovedit că eşti un minunat profesor. Vino să te îmbrăţişez!

Motănilă se lipi fericit de mămica lui. Nu se aşteptase să fie lăudat.

-         Aricilă, dragul meu… spuse mama luîndu-l protectoare de după umeri. IARTĂ-MĂ că nu am avut încredere în tine. Eşti un copil minunat şi ai dovedit cît de RESPONSABIL poţi fi. De azi înainte vei putea să ai grijă de surioara ta, ori de cîte ori vrei. În plus, cred că putem adăuga la lista ta şi cea de a 15 a faptă bună. BRAVO!

Toată lumea aplaudă.

Cu o lăbuţă în mîna mamei şi cu una în mîna tatălui său, Aricilă se fistîci. Îşi lăsă în jos capul şi şopti:

-         Pai… şşştii tu… MULTUMESSSC!

Comments (2)

Linistirea si luna de miere

A fost nunta lui Teacher. Cu prietenul nostru, Alex, stiti voi (dupa spusa lui Victor, stiti voi, da?). A fost frumos, lume multa, distractie mare, prieteni vechi si noi, adunati impreuna, nostalgici, bucurosi, incintati de fericirea mirilor.

Acum Teacher e plecata in luna de miere cu proaspatul ei sot. “Cu cine ati stat azi la gradinita?”

“Pai, uite”, zice Victor, “am stat cu Alexandra, dar nu Alexandra lui Alex, cealalta Alexandra ca mai este una si am stat si cu Simona”.

“Dar Alexandra unde e?”

“Pe o plaja, undeva, stii tu”, imi spune sarind preocupat peste picioarele lui Cristi, care ii statea in drum.

Tudor completeaza: “E pe o insula. mama, pe insula acolo, este si asfalt?”

O fi fiind si niste asfalt, ma gindesc eu.

Mai tirziu, Tudor sta cu capul in jos si se uita la desene.

“Mama, eu vreau sa stau linistit sa ma uit la desene si este o musca si vine pe mine. Imi deranjeaza linistirea”.

Uf, musca ingrata, cit asteptam eu niste linistire…

Comments (1)

Praga noastra – jurnal de calatorie

Am facut-o si pe asta! Am incarcat in masina toti copiii, am umplut portbagajul de valize, ne-am inarmat cu suficienta (credeam noi, vai ce ne inselam!) rabdare si am pornit la drum. Spre Oradea intii. Unde am innoptat la o verisoara de a sotului, cu o familie superba. Doi baietei ne asteptau deja cu nerabdare si nu au fost necesare mai mult de cinci minute ca gemenii sa devina prieteni la catarama cu verisorii lor de gradul doi. In casa frumoasa si prietenoasa, cu baietii murmurind complice prin camera lor, cu verii stind de vorba in liniste la masa, inceputul aventurii noastre parea tare promitator.

Peste noapte, spre dimineata, cind se mijea de ziua, pe Victor, insa, incepe sa il doara urechea. Ufffff! Alerta maxima. L-am infundat bine cu medicamentele din farmacia noastra ambulanta, i-am captusit urechiusele cu casti si caciuli si…am pornit mai departe, ce era sa facem… Afara era soare, insa batea un vint taios si stiam ca pe la Praga ne va prinde si ploaia din urma… Prima oprire in afara tarii: Budapesta. Unde am ajuns cu nervii in pioneze. Ne-am ratacit de sapte ori prin Debrecen, cautind imaginara autostrada M35, trecuta pe harta Ungariei, dar inexistenta (na, e in plan, oamenii ce au zis, tot o sa o facem o data si o data, hai s-o trecem in avans pe harta; ce sa zic, pe principiul asta avem si noi vreo 2-3 autostrazi, ce ne mai obosim sa asteptam 20 de ani pina or fi gata, hai sa le punctam pe harta, ca da bine :) Dupa ce ne-am lamurit si ratacit si gasit inapoi, am ajuns la Budapesta spre seara, extrem de nervosi; ne imaginasem ca vom avea timp macar citeva ceasuri sa vedem Budapesta… Dar na… Noroc de Victor care ne-a delectat cu un comentariu ce ne-a explodat in fata in hohote de ris interminabile: vorbeam de lamii, Victor preia din zbor si o trinteste, in stil propriu: “Si o sa iti intre o lamie in fuuuuuund si o sa te acre taaaaaaare de fund!”

A fost ok; tot am reusit, in ciuda oboselii groaznice sa ne montam si sa iesim la o plimbarica. Budapesta iti taie respiratia, e o capitala superba (deisgur, nimic nu se compara cu Praga, Praga noastra), asa ca ne-am propus ca urmatoarea iesire din tara sa fie acolo.

Baietii… erau fericiti. Se innebunesc dupa stat in hoteluri; au alergat pe strazile pavate ale Budapestei, s-au delectat impingind caruciorul Marei, spre bucuria noastra, au topait veseli pina la restaurantul in care am decis sa ne oprim. Acolo, Victor, ascultind limba straina, sesizind ca vorbesc in engleza cu chelnerul, isi face curaj si il intreaba mai soptit asa: “How are you?” (m-am gindit, zimbind in sinea mea, la Teacher Ina, de la ora de engleza).

Mara, cea mai senina zinuta din lume, a acceptat nebunia drumului si a sejurului nostru cu mare usurinta, cu gropite simetrice in obrajorii rotunjori, cu chiote de veselie la fiecare oprire, cu gingurit in plimbari, la restaurante, de dimineata si pina seara.

In sfirsit, dupa un somn bun, am plecat a treia zi, in sfirsit, spre Praga. Unde am ajuns iar spre dupa amiaza, pe vreme schimbatoare, cu vint puternic si innorari bruste.

Dupa excalamatiile extaziate ale baietilor (”Ce frumooooos e la hotelul nostru!”; nu era CHIAR asa de frumos, dar nu i-am contrazis), ne-am echipat din nou si am plecat spre centru. Cu metroul! Parca eram un cird de gisculite speriate si galagioase! Praghezii ne priveau ingaduitori, asa sunt praghezii, toleranti, ingaduitori cu turistii lor zapaciti! Ne-am oprit cu totii in gura metroului privind ingroziti spre scarile rulante de juma de kilometru care coborau cu o viteza ametitoare. Stateam si ne frasuiam cum sa ne facem curaj sa ne avintam pe scarile astea grabite, cu carutul Marei, cu baietoii, cu restul oamenilor, unul de o parte, altul de alta, baietii strins de mina, “HAI! ACUMA! Toti odata! sa nu o ia o jumate de carut inainte si restul sa ramina in urma!” Parasutele in spate, tragem aer in piept si… SARIIIIIIIM! Uf! Am reusit sa ajungem intregi pe scarile rulante (in spatele nostru era deja coada de oameni care asteptau sa ne facem vint ca sa paseasca si ei spre casele lor). Vintul/curentul ne vijiia pe la urechi, baietii chiuiau, eram imprastiati pe toata latimea scarilor, na…la Iesi nu e metrou, am sesizat noi la o bucata de vreme ca trebuie sa stam lipiti pe stinga si sa lasam culoarul drept liber ca sa poata cobori cei mai grabiti ca noi; ne-am descaltat noi de opinci pina la urma si am ris cu totii de provincialismul nostru.

In sfirsit, in metrou. Metrou TURBO, evident; oameni plictisiti si obositi, care se duceau amariti spre casele lor si care ne priveau (ingaduitori, na, ce sa zic!) si ne ascultau ciripeala grabita, strigatele de incintare ale baietilor, admonestarile mele inutile: “Sssst! Faceti liniste!” Pacat ca cehii nu inteleg niste chestii…de exemplu: “Mama, suntem sub pamint?” ; “Da, Tudor!”; “Pai si atunci de ce nu se vad radacinile copacilor?”

Ne-am alergat pe centru, pe linga Mustek, am respirat aerul boem, incarcat de istorie, de arta, pilpiind de soapte, fantome prietenoase, figuri privindu-ne gratios de pe cladirile pragheze, am agatat in drum pe Cirtita si pe Arici (imediat si despre asta) si am aterizat, in sfirsit, in paturile noastre.

Oameni din Paraga: la metrou, pe drumul de intoarcere, parlametam destul de agitati pe care parte a peronului sa stam. Cristi era convins ca pe stinga, se uitase pe un indicator, eu eram destul de nelinistita si as fi preferat sa intrebe pe cineva ca sa fim siguri. Un domn negru, in jur de 50 de ani, cu cicatrici in forma de raze pe fata, s-a apropiat de noi: ” Unde vreti sa mergeti?” ne-a apelat in engleza. “Cesnomoranska!”, zic eu. Domnul se uita la mine, cu ochi blinzi si voce calda, de negru din New Orleans asa, isi duce o mina la piept si imi spune: “E bine aici! Aveti incredere in mine!”. Agitatia mea a sfiriit incetisor ca o sticla de apa minerala, apoi s-a stins si m-a cuprins linistea. “Multumesc!” i-am spus zimbind senina…

Mai aveam de stat doua zile in Praga, afara era urit, pe Victor incepuse sa il doara urechea in ciuda picaturilor cu antibiotic, parca, parca isi itea capul si niste febra… M-a plesnit o depresie crunta, aproape de lacrimi, vroiam sa ma teleportez inapoi acasa, eram nervosi, obositi, nu reuseam sa realizez cit de fericiti erau copiii…

Asa ca, dupa o noapte dormita pe ghimpii nefericirii mele, m-am trezit cu dimineata in cap, pe la un sapte. Si am coborit singura jos, la restaurant, unde am ingurgitat vreo trei cafele foarte lungi, inasprite insa cu nesul meu, rezerva mea de energie, la purtator. Cu fiecare inghititura de cafea si lapte simteam cum se hotaraste in mine o liniste. Asta e, ce va fi, va fi, gasim noi ceva de distrat copiii in Praga noastra draga. Praga noastra ne iubeste, o sa ne scoata ea in cale vreun coltisor prietenos, raceala va trece si pina la urma va fi bine….

Am urcat in camera; Cristi ma astepta rabdator, pregatit sufleteste sa ia orice intimplare cu titlul de aventura. Afara era inca soare, asa ca ne-am echipat rapid si am luat-o la goana (cu masina, desigur si cit de goana se poate intr-o Praga de miercuri dimineata) spre gradina zoologica. La zece minute dupa ce am ajuns acolo a inceput ploaia. O ploaie marunta si rece, de sfirsit de septembrie. Am grabit pasul, spre pavilioanele animalelor o bucata de timp; la un moment dat insa…ne-am surprins privind unul la altul si am inceput sa ridem: “Ori la bal, ori la spital!”, ne-am zis unul altuia si s-a ivit intre noi doi o complicitate dragastoasa: “O scoatem noi la capat!” Asa ca am trecut pe la maimute, in habitatul lor maruntel, calduros si umed si am vazut babuinii cu fundul rosu, urangutanul si macacii; i-am privit si de pe dinafara, la geam, unde venisera si ei, de partea lor sa vada ce animale mai colinda prin gradina zoologica dinspre partea noastra. Au gasit acolo, macacii, doi baietei lipiti cu nasul de geam. Si s-au gindit sa faca cunostinta; drept urmare un maimutoi a facut o saritura scurta si PAC! s-a lipit cu nasul de geam, drept in fata baietilor si si-a pus labutele pe miinile lor; pot sa jur ca l-am surprins mustacind sugubat: “Na! Ca i-am speriat si pe astia!”

Ei si uite asa, am colindat aproape toata gradina zoologica, la pas, catinel, pe la papagali, pasarile flamingo, elefanti, reptile, rozatoare, zebre si tot felul de alte animale. Dupa ce vizitezi centrul istoric al Pragai, dupa ce termini de punctat bisericile, orologiul astronomic, pietele, podul Carol, Prazsky Hrad, Gradina Zoologica e de bifat cu siguranta; nu se compara cu nimic din ce am vazut prin tara. Ma rog, prin tara nu pot zice ca am vazut gradini zoologice, ci, mai degraba, spatii de chinuit diverse animale…

Ne-am intors la hotel cu obrajii rosii, obositi si cam fericiti. Asa ca i-am culcat fara mofturi pe copii, Cristi a primit bilet de voie sa plece la colindat Praga noastra pina seara, iar eu am ramas sa caut pe Facebook o prietena pe care nu am mai vazut-o din copilarie, ca sa o rog sa imi faca rost de o reteta pentru antibiotic. Pentru Victor, pe care incepuse sa il doara si capul…

Oameni din Praga ar trebui sa se numeasca urmatorul meu post:) Cornelia e unul din ei. A fugit de la serviciu, a facut rost de reteta si ne-am intilnit rapid, la etajul doi al unui mall plasat minunat de bine linga hotelul nostru.

Fain la mall. Mi-am luat copiii la purtator si m-am gindit si eu ca omul cu scaun la cap sa ii zvirl in mall, ca sa nu ii mai expun la vintul si frigul care bintuiau orasul. Ei si ce credeti? Unde am gasit eu spatiul de joaca din mall? La etajul doi…pe terasa mallului…in plin aer liber… Na, ce era sa fac acum, i-am lasat vreo trei sferturi de ora sa isi coaca iar obrajorii in vint si frig, cit m-am intilnit si am mai schimbat impresii cu prietena mea sufletista. Dupa care ne-am infundat buzunarele de bomboane de pe la un stand cu bunatati si am incheiat ziua in tromba.

In ultima zi intreaga de Praga cu copiii, Cristi, inspirat, a fost cel care a facut traseul: delicios! Si de neuitat!

Intii o noua tura de plimbare prin vint si ploaie la Visehrad. Unde am vizitat o biserica frumoasa. Cu baietii de mina, ne-am plimbat pe la altarele specifice si am admirat statuetele, tablourile, am depanat povesti cu Iisus si Fecioara Maria, am vazut si explicat despre confesionale. (Acasa, la Bacau, Victor ii explica lui Muni, bunica: “Muni, si am vazut acolo un fel de casute si acolo sta un om pe o parte si un om de al lui Dumnezeu pe partea cealalta si omul ii spune omului lui Dumnezeu cele mai mari minciuni ale sale!!!”… “Victor! Cele mai mari SECRETE!”, il admonestez rizind; “A, da, cele mai mari secrete!”) Ne-am oprit indelung la o copie dupa Pieta… Victor ne-a intors din drum: “Vreau sa mai vad o data statuia cu mama care il tine pe Iisus in brate…”

Oameni din Praga… Un domn trecut de 50 de ani, grizonant, elegant, cu figura de evreu, se apropie de noi: “Doamna, sunt atit de draguti copiii dumneavoastra! Sa fiti sanatosi!” Am stat un pic de vorba; parintii lui erau din Iasi, familie de evrei, mutati in Israel, unde el isi petrecuse toata copilaria si toata viata. La iesire m-a mai oprit o data si mi-a spus cu un glas blind si dulce, cu oarecare melancolie, cu un dor in voce: “Stiti, doamna, eu n-am mai auzit copii mici vorbind romaneste!”

Biserica era picatata art nouveau; Cristi vine si ma anunta: “Pai, stii? IN cimitirul de linga e ingropat Mucha!” Asa ca am plecat si prin micul si elegantul cimitir, in vizita. A fost palpitant pentru baieti, am ales sa le spun eu treaba cu cimitirul asa, destul de franc. Suna sinistru, dar au fost incintati! (”Muni, stii, am fost intr-un loc unde erau ingropati oameni adevarati!”) Ma gindesc totusi ca a fost o experienta educativa. Au invatat ca in cimitir trebuie sa nu faci galagie, caci deranjezi mortii si omaenii care vin sa se gindeasca la ei si s-au plimbat printr-un spatiu placut, in care moartea nu e sinistra, asa ca si-au mai pus la spate unele spaime care ii bintuiau. Pe drumul spre casa, in Romania, Tudor m-a chestionat atent despre bunicii mei. Stia, dar a vrut sa isi confirme ca unul din ei nu mai este. Si mi-a cerut senin sa il duc si pe el in locul unde e ingropat bunicul meu care nu mai este, caci vrea sa il vada… Sigur ca da, baietelul meu! Bunicul meu ar fi fericit sa te cunoasca de pe unde o fi fiind sau nefiind el…

Hai, sus in masina, ca avem o surpriza pentru voi! “O surpriza, adica un secret?”; “Pai, e o surpriza secret!”

Am colindat inca vreo trei sferturi de ora cu masina prin centrul Pragai (HM!), am oprit un pic cu spatele masinii intr-un zid, noroc ca avea o tencuaiala dintr-un soi de rigips, asa ca a fost zgomotul mare, insa masina in regula (peretele nu, s-a ciobit o leaca asa, un ceh o sa ne cam injure) si, in sfirsit, am ajuns la intrarea spre Dealul Petrini. Am urcat cu funicularul pina sus, in virful dealului, am respirat aerul ud si parfumat, de pamint, de frunze, de flori si muguri si am bagat copiii in labirintul oglinzilor. Stiam ca o sa le placa. Eu m-am postat cu Mara la iesirea din labirint, Cristi a intrat cu baietii. Liniste. Vreo 3 minute. Dupa care am inceput sa aud chicotelile, risetele infundate intii, apoi hohotitoare, in cascade de clopotei, tipetele, pasii mici alergindu-se prin oglinzi: “Mama! te vad!” Zbang! Eram doar eu intr-o oglinda! “Mama! unde esti?!”; “Uite-ma!” Zbang! In alta oglinda… Am auzit ca tata era un pitic gras cu aparat foto la git si ca ei aratau ca niste monstri in oglinzile care deformau, i-am ascultat grabindu-se sa povesteasca ce minunat a fost: “A fost o MARE AVENTURA!”, striga Tudor.

Eu si Cristi rideam de bucuria lor. Am coborit dealul, ne-am mai oprit in drum la o expozitie de picturi fantasy. “Am vazut un berbec care avea multe parti de om, mama!” si, cam tirziu, dar fericiti, inapoi la hotel.

A fost rindul meu sa ies sa simt pulsul centrului. N-am avut timp prea mult. Am baut niste cafele cu sora-mea si prietenii, am tras o raita rapida sa cumpar plusurile cu personajele din cirtita si sa gasesc o librarie cu carticele cu cirtita si m-am intors.

Hm… Cirtita. Krtek. Ne-am indragostit de micuta cirtita de acum 6 ani de zile, cind am fost pentru prima oara in Praga, in luna de miere… Un personaj de desen animat; de pe vremea lui Lolek si Bolek, a Iepurasului si lupului Nu Zait, nu Pagadi, a Mihaelei, Balanel si Miaunel! Cu diferenta ca cehii, mindri oameni, lipsiti de complexe, toleranti, au facut din cirtita un simbol national.

Exista in fiecare mall evenimente dedicate Cirtitei, exista in fiecare librarie sau magazin de jucarii un stand special pentru Cirtita si prietenii ei. Noi iubim Cirtita asta din suflet; toti!

Praga noastra dulce e plina de simboluri construite de cehi. Musteste Praga de Mucha, se plimba melancolic Kafka pe caldarimul pavat, pe stradutele inguste, sub cerul acoperit de literele lui, bintuie Golem prin cartierul evreiesc, pe podul Carol indragostitii isi unesc degetele frematind de emotie, pisicile se iubesc pe acoperisuri, pestii inghit orasul in pintece umflate, colorate, comunismului i se opune cu mindrie rezistenta surda, capoasa a cehilor, tancurile rusesti pleaca inapoi, revolutia lor, tancurile rusesti isi pierd reperele pe strazile pe care populatia a inversat tabliile cu numele strazilor…

Intre timp Cristi reusise sa abandoneze crisparea de a iesi cu trei copii in mall. Am ajuns la hotel pe la 9 jumatate seara si am gasit un sot senin, cu Maruta vesela in brate si baietii sarind in sus si vorbind exaltati unul peste altul ca s aimi povesteasca despre naveta spatiala in care i-a dus tata la mall!!!!!! Si-au pus ochelari acolo si au impuscat scheleti si extraterestri si au zburat cu naveta in spatiu (Victor, spre Cristi, cind naveta s-a ridicat si monitorul i-a afisat spatiul: “Tata… Noi mai suntem in mall?”) Am schimbat locurile cu Cristi, am ramas sa culc copiii si ne-am reintilnit prin noapte, soptind incintati: “A fost frumos! Copiii au fost ATIT de fericiti!”

Dimineata, obositorul drum inapoi spre casa…

Prea obositor, dar cu inimile pline si cu parerea de rau ca a durat atit de putin: “Mama, noi cind mai venim la Praga, vreau sa stam 6 ZILE INTREGI!” Promit ca asa o sa facem…

Am ris fericiti unul spre altul: “Nu-i asa ca suntem tari? Am facut-o si pe asta! Si…una peste alta, in ciuda vintului, frigului, racelii, aducem inapoi acasa trei copii sanatosi tun!” Cred ca am descoperit reteta pentru ca baietoii sa nu mai raceasca: cum le apar semnalele de raceala, fuguta afara la vint si la frig si la ploaie! Mai trintim niste risete, alergaturi, ciorbe calde si dusuri fierbinti si …gata! Sau mergem la Praga.

Praga noastra.

Comments (1)

Micul dejun…la pat, in cea mai frumoasa casa!

Acum o bucata de vreme, noi doi, impreuna cu Teacher Alexandra, ne-am hotarit sa impunem un set de rutine si reguli in casa noastra si la gradinita; ca sa ne facem viata mai usoara, ca sa corectam diverse comportamente neplacute despre care, la momentul portivit, poate, voi mai scrie cite ceva. Ne-am pus mintea la contributie, am citit, am studiat, am creat si am trecut la treaba. Scinteia care a pus mecanismele in functionare a fost Victor. Desigur, dragul de Victor, in postura lui eterna de motoras pentru procesele noastre de autocunoastere.

Programul a inceput sa functioneze; cu mofturi, cu incercari de limite, cu fortare de limite, mai tiris, mai grapis, dar a inceput sa functioneze. Victor s-a conformat rapid, s-a deschis enorm, s-a relaxat si calmat, in ciuda faptului ca fiecare dimineata inca reprezinta, pentru el, un timp pentru fortarea perpetua a regulilor. Reactia lui a fost uimitoare; de parca tot ce si-ar fi dorit vreodata era sa ii fie trasate NISTE limite; de parca STIA ca nu se poate abtine si nu vroia decit un adult care sa ii spuna: pina aici! Dincolo de faptul ca a acceptat cu multa usurinta consecintele faptelor lui, Victor a inceput sa isi verbalizeze agitatia in moduri inedite si extrem de simpatice: “Nu pot sa ma linistesc! Si acum trebuie sa ma linistesc! Dar nu pot! Ia, mai bine sa stau eu in pat si sa ma joc cuminte ca sa ma odihnesc un pic!” monologheaza el, uneori, cu expresiile lui actoricesti, plin de dramatism, gesticulind incolo si incoace.

Tudor, in schimb…a strimbat din nas. Faptura lui maruntica nu s-a simtit confortabil cu schimbarea radicala de atitudini din casa noastra. Asa ca, numai bine au inceput sa se rareasca zilele cu cartonas rosu de la gradi ale lui Victor, ca au inceput sa apara cartonase rosii dinspre Tudor. Hmmmmm….

A trecut si asta; cu un pic de dragoste, cu niste reasigurari ca, in continuare, e iubit, cu citeva exercitii, a reusit si el sa accepte, de bine, de rau regulile.

Si… e bine…

Atmosfera a inceput sa se destinda, zimbete au inceput sa apara in serile noastre furtunoase, apoi hohote de ris, conversatii placute aruncate peste umar intre mine si Cristi, in timp ce unul se lasa calarit de baieti si celalalt linisteste fetita, muguri de impacare si liniste si-au itit capetele peste tot, prin toate coltisoarele din casa.

Pina cind, pina la punctul la care, in sfirsit, acum 3 seri, dupa o partida de ris si gidilit, inainte de culcare, Tudor isi afiseaza gropitele, pleaca ochii si zimbeste sagalnic: “Casa noastra e cea mai frumoasa casa!”

Pai ce alta recompensa isi mai poate dori un parinte? Ce alt feed back mai bun?

Insa baietii nostri sunt inepuizabili:)

Am inteles eu, intr-o zi, ca Teacher Alexandra a “copt” un porgram secret cu copiii de la gradi. N-am crezut ca ei vor pune totusi in aplicare programul secret.

Insa ieri dimineata, cind am deschis ochii, am auzit amindoi soapte conspirative in bucatarie. “Ma duc sa vad ce fac acolo!” se ingrijoreaza Cristi. “Mai lasa-i!” zic eu, avind oarece banuieli. Ne-am indurat sa ne ridicam din pat si sa le facem baietilor o vizita abia cind am inceput sa aud zgomot de oua sparte. Cu capsoarele aplecate, vorbind incet, prinsi in complotul lor simpatic, Victor si Tudor amestecau cu lingura intr-un castron in care sparsesera vreo 2 oua. Faceau omleta! Pe scaunele din bucatarie (ca masa era in sufragerie, victima a rufelor de calcat), erau intinse frumos toate resturile care puteau face obiectul unui mic dejun in frigiderul nostru: doua felii de piine unse pe jumatate cu pateu de peste, o conserva de ton in bulion pe jumatate desfacuta, farfurii, furculite care isi asteptau cuminti omleta. Baietii pregateau un mic dejun surpriza!

Uaaaaa! Tudor ne-a taxat, un pic suparat: “Sa stii ca daca nu veneai tu aici, eu te chemam cind trebuia sa pun omleta pe foc! Ca STIU ca nu trebuie sa umblu singur la aragaz!”

Nici nu ma indoiam. Sau ma indoiam?

Am mustacit in sinea mea: copiii nostri sunt mari…sunt capabili sa isi ia un cutit neascutit din sertar, pentru ca stiu ca cele ascutite sunt cam periculoase, stiu sa isi aleaga un castron din dulap, sa sparga oua in el si sa le amestece bine. Da, da, probabil ca e timpul sa nu mai fugim repede dupa ei cind intra in bucatarie; da, da, ei stiu regulile si putem sa avem INCREDERE in ei.

A mai trecut o zi. sau, poate, doua.

Astazi, cind s-a intors de la gradinita, Victor a inceput sa peroreze, cu gurita lui sisiita, cu bratele si intreg corpul lui expresiv: “IMI PLACE CASA ASTA! Imi place TOT din casa asta! SI COVORUL ASTA IMI PLACE! SI MOBILELE ASTEA! Si bucataria! Eu nu vreau sa mai plecam NICIODATA din casa asta! Si cind o sa creasca Mara mare, o sa aducem niste animale aici! Si chiar daca nu e loc, o sa le punem chiar AICI, pe mobila! Un iepuras! Si o pisica!”

Apoi si-au pus pantalonii in cap si bluzele pe picioare.

Stau cu Mara in brate. A facut baie si motaie molesita. O picatura de lapte ii aluneca de pe buzite. In casa miroase bine, a pui prajit. In bucatarie, Cristi si baietii converseaza calm si maninca pui cu susan si sos de curry. Au gatit impreuna. Acum maninca precum indienii.Pui cu sos de curry.

Casa cu sos de familie….

Comments

Am descoperit niste jocuri

Tot citind eu asa despre “child development psichology”, am ajuns sa aflu si despre cele 7 tipuri de inteligenta, care modeleaza cele 7 tipuri d einvatare ale copilului, teorie dezvoltata de Howard Gardner ( super interesant, cititi, cautati, o sa aveti revelatii!). Si uitindu-ma eu asa la baietoii mei fantastici, mi se nazari ca Victor are o deosebit de dezvoltata inteligenta corporala (bodily kinesthetic zice domnul Gardner). Drept pentru care am incercat sa imi storc creierii in incercarea de a gasi niste joculete adaptate pe stilul asta al lui. Mai cu ajutor de prin carti, mai cu imaginatia proprie, uite ce a iesit:

1. Numaram pe intuneric!

Cauti prin casa jocul de remi uitat pe dupa vreun dulap, ca n-ai mai avut timp de pierdut nopti cu prietenii, la canasta. Iei de acolo 10 piese (numerele de la 1 la zece) plus fata vesela, musai, musai si fata vesela:)

Dupa care le insiri pe jos, le amesteci, pe fata sau pe dos si incepi jocul: intii tragi tu o piesa, cu ochii inchisi si tot cu ochii inchisi incercci sa ghicesti ce numar ai tras pipaind piesa. E de ajutor sa arati intii copilului ca in josul piesei e cerculetul acela cu punct colorat, ca sa nu se incurce in el. Ghiciti piesele pe rind, tu si copilul. Cine ghiceste piesa, o pastreaza in fata lui; cine nu, o pune inapoi in gramada. Dupa ce terminati piesele, le numarati impreuna si vedeti cine a cistigat. Bonus, fiecare isi scrie pe tabla/foaie, numerele corespunzatoare pieselor cistigate.

Tips: mai lasa copilul sa mai si triseze cite un stropisor:) si incearca sa dirijezi jocul de asa maniera incit, macar la primele ture, sa traga el fata vesela; e o super recompensa sa traga piesa cu fata vesela:)

2. Cum arata cifra…?

Jocul asta e asa, o chestie pe care poti sa o strecori in conversatii cu copilul, in treacat. Fii smecher:)

Incepi tu si ii spui: “Uite, mie cifra 1 mi se pare asa… ascutita si intepatoare; mi se pare ca se simte ca o bucata de lemn si e uscata! Tie cum ti s epare ca e cifra doi?”

Tine minte raspunsurile lui.

La jocul de remi sau la orice alt exercitiu cu numere, cind nu stie ce numar are in fata, adu-i aminte: “Pai, asta e numarul ala uscat ca un lemn, intepator si ascutit!”

Raspunsul va veni foarte prompt!

3. Ce spune fatza mea?

Asezati-va unul in fata celuilalt si faceti fete unul la altul:) Copilul trebuie sa recunoasca sentimentul care te anima cind faci o anumita fata: furie, nervi, oboseala, plictiseala, veselie etc.

Stabiliti singuri recompensele: boabe de gasole, carti de joc, bombonele mititele, ce va trece prin cap.

E distractiv si e un exercitiu menit sa il invete pe copil sa distinga semnale de body language ca sa stie cind sa nu mai insiste, ca sa isi declanseze singur limita: “Stop! mama are o fata furioasa! E timpul sa ma opresc din sarit!”

Hai va pup:) Spor la jucat!

Comments

In televizor

Tudor isi doreste sa intre in televizor in ultima vreme… Imi tot spune el asa: “mama, ar fi BINE daca am putea intra acolo, in desen (sa o ajutam pe cirtita sa repare masina)!”

Tudor isi doreste, uneori, sa intre in serialul Two and a Half Men. Acolo, el nu ar intelege nimic, pentru ca toata lumea vorbeste in engleza.

Si totusi…daca cineva i-ar spune “I love you” ar sti ca i s-a spus: “te iubesc!”

I love you:)

Comments (1)

« Previous entries Next Page » Next Page »