Zizi online

Hai ca nu ne-am mai delectat de mult cu explicatii haioase de baietei la 3 ani jumate:)

Victor: “Ce inseamna cer?”

Eu: “Cerul e locul pe care stau norii”.

Tudor: “Adiiiicaaaa… cerul e pielea norilor!”

Hai ca am baieti destepti!

Sa deschid larg fereastra, dimineata, si sa miros aerul verde al primaverii; sa aud rindunicile tipind, sa stiu ca e cinci dimineata dupa gilceava limpede a pasaretului care populeaza copacii risipitor, aproape senzual, baroc de verzi.

Sa imi aud copiii strigind de jos, din fata blocului: “MAMA!”; sa le vad fatucile rumene si ochii cu stelute ridicate spre mine, in timp ce imi povestesc precipitat, de parca s-ar termina timpul si cuvintele, ce minunatii au facut pe unde au umblat.

Sa colind piata, doar de dragul de a colinda, sa gust brinza de vaci, urda, casul, telemeaua de casa, untul, smintina cu care ma imbie tarancile, sa ma bucur de gramezile de ceapa verde etalate pe tarabe, linga legaturile de ridichi si cele de leustean si loboda, sa conversez cu taranul care vinde malai macinat la moara din sat, sa ascult tigancile florarese urmarindu-ma cu buchetele parfumate de lilac sau narcise, sa le cumpar baietilor capsune parfumate cu care sa isi minjeasca boticurile in timp ce toti batrinii cartierului imi zimbesc si se opresc sa ii mingiie cu o vorba sau cu o vorba impotriva deochiului.

Sa ies cu copiii prin ploaie, sa ii las sa sara in toate baltile, sa atinga coarnele melcilor, sa isi plimbe minutele prin frunzisul ud al tufelor de pe marginea drumului.

Sa merg acasa la mama si la sora mea.

Sa ma intilnesc cu prietenii mei, cu care impart aceleasi incintari si aceleasi griji.

Sa imi ascult familia tipind, sarind, alergind, dormind tihnit in apartamentul meu mic.

Sa admir blocurile pictate de pe esplanada din cartier.

Sa merg in gradina botanica, cea mai frumoasa din tara, una din cele mai reusite din Europa, pe aleile captusite cu lalele, pe aleile cu iarba, pe sub arcadele de trandafiri, pe sub ciresii infloriti, pe sub stejari, malini, fugarind mierlele, urmarind ciocanitorile, pindind greierii in gaoacele lor.

Sa ies in parculetele pentru copii, mustind de copii, indisciplinati, obraznici, topaitori, strigatori, atit, atit de fericiti de libertatea lor de a se tavali in nisip sau praf, in timp ce mamele sau tatii lor se coc incetisor la soare, stind la palavre.

Sa fac un bors adevarat, cu bors si leustean si loboda rosie. Sa il maninc cu o mamaliga zdravana si cu o jumatate de ceapa rosie strivita cu pumnul.

Sa ascult si sa primesc zimbetele incintate ale tuturor celor care au aflat ca vom avea al treilea copil. Fara sa ma gindesc la ziua de miine; fara sa se gindeasca la cit de greu va fi; incintati, cu totii, ca vom avea inca un copil si atit.

Asta inseamna, pentru mine, sa traiesc in tara mea. Si va invit si va provoc sa strigati de ce sunteti fericiti aici, mai presus de oricare alt loc din lumea asta.

In Iasi e o primavara superba. Iar. O primavara de aia care imi nelinisteste sufletul, o primavara inflorita si inverzita pe toate partile, frumos mirositoare, dulce, colorata. Si stiu, va dura (iar) prea putin si stiu, voi simti din nou ca visez si mi se termina visul si eu nu apuc, nu apuc sa o apuc, sa o cuprind, sa ma umplu de ea din cap pina in picioare. Deja castanii au dat frunze: verde deschis, catifelate la atingere, moi, pregatind in culcusul palmelor muguri de flori-fluturi. Deja liliacul s-a itit cu piramide mici, prapadite, negricioase, dar stiu, in doua-trei zile vor izbucni mov si parfumat si atunci…e gata…s-a sfirsit primavara. Trebuie sa astept cuminte sa infloreasca teii…

Angela Carter, “Nopti la circ”, Editura Leda

http://en.wikipedia.org/wiki/Angela_Carter

Am descoperit aceasta autoare citind “magazinul magic de jucarii”, aparut tot la Editura Leda. M-a intrigat. Am ramas cu un sentiment de viata traita dupa canoanele complicate, fascinante si capriciopase ale visului si, la fel cum simt cind ma trezesc din unele vise, nu mi-a fost prea clar daca a fost un vis frumos sau un cosmar, daca sa ma mai ancorez o data in nebunia asta cu suisuri si coborisuri de montagne russe sau daca, mai bine, sa ramin in cotidianul luminos sau mohorit, dar real, de care te poti agata, despre care poti AFIRMA si NEGA al altor autori.

Pina la urma am incercat si “Nopti la circ”. Evident, am cazut in capcana; am fost pacalita si, de fapt, nu prea am avut optiune reala decit sa cad in capcana odata ce am pus mina pe o carte a Angelei Carter; pentru ca daca gusti o data din amalganul asta de grotesc si minunat, daca te trintesti in mizga si apoi te ridici printre nori pufosi rozalii, nu se poate altfel decit sa mai vrei.

“Ea incepu sa rida.

-Te-am pacalit, deci! Doamne, te-am pacalit!

Ridea atit de tare incit se cutremura patul.

-Nu trebuie sa crezi tot ce scrie in ziare!, il asigura ea, bilbiindu-se si sughitind de veselie. Cind te gindesti ca te-am pacalit!

(…)

Tornada spirituala a risului lui Fevvers incepu sa se invirta peste intreg globul, ca un raspuns spontan la comedia uriasa care il provocase, pina ce tot ce respira si traia pretutindeni, izbucni in hohote de ris. Sau asa i se parea sotului inselat, care incepu si el sa rida, desi nu stia prea sigur daca nu cumva chiar el era poanta acelei glume. Fevvers, reusind sa se opreasca intr-un sfirsit, se apleca asupra lui, acoperindu-i fata de sarutari. Ah, cit de multumita era de el!

-Cind te gindesti ca am reusit sa te pacalesc! se minuna ea. Iata o dovada ca nimic nu-i mai presus decit increderea!”

Uite asa se sfirseste cartea asta si exact asa ma simt eu; prinsa in risul ei halucinant, cu unica alegere de a ride si eu, ca sa nu ma prabusesc, sa nu fiu absorbita in virtejul asta halucinant…

“Nopti la circ” e despre o femeie fantastica; o femeie pur si simplu; din ratiuni didactice, ei i se atribuie atribute fantastice care sa ii sublinieze feminitatea abundenta, suculenta, minunatia ei de femeie elogiata cu surle si trimbite pe marile scene ale Euroepi si discret de catre barbatul obisnuit care decide sa o urmeze pina la capatul lumii, vrajit, subjugat de esenta ei de femeie fantastica prin insasi faptul ca e femeie, in ciuda ratiunii lui de barbat cerebral, care VEDE si AUDE si SIMTE mizeria ei umana, amanuntele existentei ei de zina care merge la toaleta ca sa urmeze chemarile naturii.

In jurul acestei creaturi minunate misuna, tesind, urzind ite separate care se impletesc la tot locul cu povestea ei, intr-o tapiserie baroca, tot felul de alte femei, al caror rol, in fond, e sa puna in valoare totalitatea, ca nu ma pot exprima altfel, personajului cheie: femei marunte, femei copil, femei lider, femei mame, femei vrajitoare, femei nebune, o cohorta de mici bijuterii, ciudate, stralucitoare indiferent de mediul in care evolueaza.

Da, e un elogiu adus Femeii cartea asta. Si da, poate unii ar putea sa o considere discriminatorie de-a dreptul. Eu nu o consider asa. E adevarat, barabatii sunt elemente pasagere, in genere; sunt colectionari, sunt jucatori, sunt lipsiti de complexitate in sensul ca energiile lor creatoare sunt canalizate de cele mai multe ori, pe o singura directie, fara sa tina cont de ramificatiile inerente oricarei creatii. Dar nu e asta, in fond, esenta diferentei dintre genurile speciei noastre? Nu sunt discreditati, sunt nesemnificativi, in carte, pentru ca rolul cartii e de a cinta colorat si fascinant despre femeie, nu despre barbat. Atita tot. Si, zic eu, insusi faptul ca exista un personaj masculin care urmeaza in permanenta povestea si care, in final, ajunge sa o implineasca pe femeia minune, dincolo de faima, de bani, dincolo de ovatii, in tacerea aparent calma a desertului siberian, nu in palatul rivnit al vreunui duce destrabalat, ci in casuta umila a unui saman, intr-o lume simpla si simplificata, nu inseamna altceva decit acceptarea prezentei masculine, respectarea subtila si calma, dupa atita efort, a barbatului jumatate. (care, si el, isi redescopera identitatea raportindu-se la femeia pe care a rivnit-o si urmarit-o cu asiduitate).

Am spus asta ca sa nu descurajez barbatii sa citeasca aceasta carte:) Cumva ca raspuns/reactie la prefata cam feminista (in sensul pe care nu mi-l asum, ca e si unul pe care mi-l asum, o sa mai discutam noi despre asta) a cartii.

Multe mai am de spus despre cartea asta; despre stilul ei, despre tehnicile narative, despre subtilitatile ei… Dar ma opresc aici, va las doar cu senzatiile mele, cu trairile pe care le-am experimentat, in speranta ca vi se face pofta!

E o emisiune pe Discovery Travel and Living care se numeste “Toddlers and Tiaras”. O prind din cind in cind, navigind pe canale cu telecomanda in mina. In emisiunea asta este vorba despre niste mame (americane). E o poveste trista cu final grotesc despre idealurile lor spulberate intre vasele pe care le spala, casnic, repetitiv, intre cei patru pereti ai casei care le defineste acum identitatea pierduta. Mamele astea, supraponderale, rutinate, obosite, blazate, mame si femei care au renuntat la lupta cu propria imagine si isi ascund trupurile flescaite sub haine lalii, ridurile sub un par neingrijit care atirna slinos peste obrajii grasosi si lasati isi ascund si iluziile in spatele jocului grotesc la care participa cu tot ce a mai ramas din entuziasmul lor.

Mamele astea isi duc fetitele de 2,3, 4, 5 pina la 10-11 ani la concursuri de frumusete. La fabrica de papusi. Acolo isi imbraca fetitele-papusi in rochite cu exces de volanase, in costume din doua piese: top pina la buric si pantalonasi mulati cu exces de paiete, le pun mese si peruci din par stralucitor, cirliontat, bogat, rococo de-a dreptul, le machiaza fatucile maruntele pina le transforma in copii grotesc senzuale ale supermodelelor flamboaiante din paginilie revistelor de scandal si le trimit pe scena. Acolo papusile de 3 ani, de 5 ani, de 10 ani, isi expun funduletele si buricele, arboreaza zimbetele de Miss univers, se intorc cu spatele si dau din fund a la Shakira, intind minutele si isi scutura intr-un mod ce se vrea a fi senzual, probabil, bustul neimplinit.

Cind am vazut “Little Miss Sunshine” mi s-a parut dulce si amar, mi s-a parut o lectie subtila despre viata si familie, despre cum inocenta copiilor tai rastoarna greutatea propriilor iluzii cu care ii incarci pina la fringere. Incep sa imi schimb parerea; incep sa cred ca e doar o ridiculizare a unei realitati monstruoase si, in cazul asta, e o satira prea dulce pentru grotescul, da, nu pot sa scap de cuvintul asta, acestui tip de practici.

Ca 10 nebune decid sa isi transforme fetitele in papusi cu care sa se joace ca sa uite de ratarea lor pot sa inteleg, dar ca un p[ost de televiziune decide sa faca din asta o emisiune care, chiar daca e usor ironica pe alocuri, nu condamna la fiecare cuvint practica asta, mi-e greu sa inteleg. Daca asa ceva s-ar petrece pe aici, in aria mea vizuala si auditiva, jur ca le-as raporta la protectia copilului!

Si e dureros de eterna povestea asta… e despre cum, peste 10 ani, papusile de ceara, mame ratate, scuturindu-si trupurile flescaite prin culise, isi vor sustine propriile progenituri de ceara in jocul asta scirbos!

Decupam dintr-o carte de colorat niste forme; de acum, carte era de aruncat si reciclam ce se mai putea recicla in vederea realizarii unor viitoare colaje, impreuna cu copiii. Decupam un peste.

Tudor, linga mine, ciripea cu alta carte de colorat in fata:

“Mama, dar pestele asta de unde a venit?”

“L-am decupat eu din carte.”

“Da, dar de UNDE a venit?”

“Pai din acvariu”

“Mama, si te-ai udat la mina cind l-ai decupat?”

~~~

Ne uitam la un meci. Sunt singura cu ei acasa. Le explic si eu cum ma pricep regulile jocului. Nenii in alb sunt o echipa, nenii in albastru alta echipa si trebuie sa isi bage mingea in poarta unii altora. Dar n-au voie cu mina, numai cu piciorul. Iar nenea ala in verde e portarul. El trebuie sa prinda mingea; el are voie cu mina. Si cu mina, si cu piciorul.

“Si cu capul”, completeaza Tudor.

“Si cu capul”, confirm eu, bucuroasa ca baietii pricep.

Si Victor…

“Pai cum sa prinda mingea cu capul, ca doar capul n-are miini!”

(…inca rid…)

“Mama, uite un catel mic! Unde e nenele lui?”

“Da-mi talpa de la mina!”

“Uiiite! uiiite cum e mineca de la pantaloni!”

Ochisori rotunzi, ciocolatii, cu pupilele marindu-se repede, pe masura ce LUMEA incepe sa prinda viata: “Cind o sa fiu eu un pic mai mare, o sa ii cos EU umbra lui Peter Pan! Si o sa vina Peter Pan la miiiine si o sa ma ia de minuta si o sa zbor. Si Tudoooor! Si o sa vedem si noi o umbra mare ca un nor si ca o corabie care zboara!”

Apoi doua perechi de pleoape se string temeinic peste LUME, asteptind pe Clopotica sa li se aseze pe nasuc si sa imprastie cu praf de zine.

“A venit Clopotica?”

“A venit, da, dar n-am zburat!”

Sus, pe canapea, minutele se intind si filfiie; depun un pupic pe nasuc si imprastii usor cu praf de zine si baieteii incep sa zboare in bratele mele. Ochii se incretesc a ris si se umple casa de clopotei. Am Zburat!

Apoi, pasindu-si vorbele grabite de la unul la altul, incepe sa se teasa din nou, povestea: ” Mama! casa aaaasta e corabia noastra de pirati! Si eu si cu tine, mama, suntem doi pirati adevarati! Si TATA e PAPAGALUL meu adevarat si sta aici, pe umarul meu!”

Ridem. E amuzant. Insa imi simt umerii gidilati de urmele pierdute ale aripilor mele de zinuta.

“Cine e Clopotica ta?”

“TU esti Clopotica mea!”

Hai, fetelor, recunoasteti ca va plac musical-urile!

Pentru mine, combinatia asta de glamour, dragoste patimasa sau romantica, dans frenetic si muzica e mortala! Nimic nu ma relaxeaza si binespune mai mult ca un musical, fie el si unul mai slabut, cum e “Nine”, care are mari pretentii, dar nu reuseste sa te prinda in aceeasi maniera exploziva precum “Chicago” sau “Moulin Rouge”, unde povestile sunt mai inchegate iar prestatiile actoricesti in materie de cintat si dansat sunt exceptionale.(Nicole Kidman in “Moulin Rouge”…ce revelatie!).

Filmul e, am inteles, o reecranizare/adaptare a lui “8 1/2″ a lui Fellini (evident, acum vreau musai sa vad acel film) dar nu reuseste…nu stiu…nu reuseste punct.E povestea unui mare regizor italian a carui viata a fost marcata la fiecare pas de o femeie-muza si care trece cu zvircolirile specifice geniului prin criza de 50 de ani. Atit. Asta e firul povestii, care ar trebui sa lege gratios scenele de dans si muzica in care fiecare din aceste femei evolueaza, insa nu reuseste sa tina laolalta prestatiile actritelor, astfel ca ai senzatia, la sfirsit, de caleidoscop de clipuri. Regizorul incearca sa recompuna “la dolce vita” italiana a anilor ‘50-’60, insa o face americaneste, de asa maniera incit, probabil, americanul care urmareste filmul poate gusta sau arunca o pirvire in lumea aceea, insa pentru europeanul si, mai ales pentru europeanul latin cu amintiri, eventual, din acea epoca filmul  pare asa…un fel de reportaj de Discovery, lipsit de mustirea iubirii latine.

Intr-un fel, probabil ca filmul e prea scurt pentru pretentiile regizorului, pentru ca majoritatea numelor mari care fac afisul filmului nu apuca sa evolueze la adevarata lor dimensiune. Pentru mine, dupa prestatia din “Moulin Rouge”, Nicole Kidman a reprezentat motivul forte pentru care am vrut sa vad filmul. Ori Nicole Kidman are un rol static, apare fugar pe ecran, cinta si danseaza prea putin, e doar o aparitie rece, stravezie si lipsita de viata.

Sofia Lauren la fel; iti da senzatia ca a trebuit sa fie special construita in film o scena in care sa poata aparea si Sofia Lauren, ca e inghesuita acolo, pentru ca nu putea lipsi gratia si simbolul pe care ea il reprezinta dintr-un film despre Italia acelei epoci.

Kate Hudson, desi isi joaca rolul minunat, in opinia mea, si e excelent pusa in valoare, nu are loc in film; e o reporterita americana de la o revista de moda care se arunca in bratele regizorului obosit, o ultima tentatie, pe care el o refuza, dar scena ei e grefata subtire pe firul povestii, putea la fel de bine sa nu fie acolo.

Penelope Cruz, Fergie si Judi Dench au roluri bine ancorate in poveste si evolueaza excelent.

Marion Cotillard…ce sa zic…nu sunt asa un mare cunoscator de film ca sa ma pot pronunta asupra ei. Din punctul meu de vedere…mai urmeaza.

Pe total… subscriu la mesajul pe care a incercat sa il transmita regizorul in scena in care cinta Judi Dench: hai sa ne amintim un pic de Follie Bergere, sa nu mai fim asa de “existentialistes”, sa ne bucuram de un film plin de cintec si glamour ca in vremurile bune, sa ne descretim fruntile, sa VEDEM filmul, nu sa il gindim, sa il ascultam, sa ne bucuram de frenezia dansului, de povestea simpla, de dragostea clasica, sa tragem o fuga pe stradutele inguste, pline de istorie si romantism, acolo unde fiecare piatra respira patima.

Nu e un film excelent, nici unul memorabil, dar, fetelor, mergeti sa il vedeti. Fie si numai ca sa mai visati un pic, o secunda sa sariti din canoanele contemporane ale relatiilor sociale.

Nota: Nu ma vind cu pretentii de critic de film; nu am cultura necesara; exprim, in recenziile mele la filme, sentimentele mele, neerudite si personale.

Se cumpara un iaurt bun, gras si gros. Se pune intr-un paharel de iaurt mic (de 150 de grame) sau in cescute mici de cafea, de pe vremea bunicii (si asa sunt inutile si le tineti ascunse printr-un dulap, nu?). Se adauga, dupa gusturi: o lingurita generoasa de miere de albine cu un strop de vanilie (optionala vanilia) sau 2-3 linguri de sirop de fructe facut in casa (reteta mai jos). Se amesteca bine. Daca iese prea moale si copilul prefera iaurturile inchegate, atunci se procedeaza astfel: se lasa la inflorit intr-un strop de apa rece cam o jumatate de lingurita de gelatina pudra (chiar si mai putin). Apoi se fierbe un strop de apa; se dizolva gelatina inflorita cam intr-o lingura, maxim doua de apa fierbinte si se amesteca cu iaurtul. Se acopera cu un pic de folie de plastic si se da la frigider macar o ora.

E dulce, na, ce vreti, copilul vrea dulce, nu zic sa le dati in fiecare zi si cu tonele, dar cite o cescuta mica din cind in cind merge si macar stiti sigur ce ati pus in el.

Cescutele alea de care ziceam sunt tare practice; am descoperit ca maimutzoilor le plac recipientele mici, portioarele de zinute si spiridusi; si e si mai sanatos asa.

SIROPUL:

Faceti frumusel rezerve de siropuri din timpul verii: de capsuni si de visine e cel mai la indemina. Sunt doua tipuri de siropuri:

1. Siropul fiert: cantitati egale de fructe si zahar se aseaza straturi, straturi si se lasa o zi la frigider sa se scurga minunatele arome din ele. Apoi se pun la fiert. La foc maruntel. Se lasa acolo sa dea un clocot, doua, nu ca la gem, ceva mai putin. Se strecoara apoi si se pun in sticle. Fructele se pot si ele depozita in borcane si se pot folosi la clatite sau alte prajituri. Aceste siropuri tin mult, din cauza zaharului si nu e necesar sa le tineti la frigider. Sigur, sunt dulci si au zahar. Le puteti folosi si ca sa le oferiti maimutzoilor sucuri mai naturale; amestecati o lingura de sirop intr-un pahar de apa minerala si…gata sucul. Ca sa nu mai zic ca sunt un topping absolut minunat pentru clatite!

2. Siropul la rece: fructe si miere; nu crde ca e necesar sa le puneti in proportii egale; cred ca ajunge o jumatate de kilogram de miere la un kilogram de fructe. Fructele le zdrobiti binisor cu blenderul ala de mina; amestecati bine cu mierea; apoi strecurati si depozitati in sticle. Aceste siropuri nu tin insa mult timp; fermenteaza daca stau la cadl; asa ca trebuie sa le depozitati in frigidere, bine sigilate; acolo stau frumos 2 luni lejer. Avertizare: nu am experienta multa cu siropurile astea, pentru ca singurul pe care l-am facut a fost un sirop de imunizare care a mers excelent. Ia sa vi-l dau si pe asta:

3. Sirop pentru imunizarea organismului: la sfirsitul verii se fac rezerve serioase de catina proaspata (se gaseste la piata). Se spala si se zdrobeste catina cu blenderul de mina; apoi se pune intr-un vas mare sucul strecurat de catina cu cantitati egale de miere de albine (un kg de catina la un kg de miere). Asta pentru ca fructele sus numite au gust foarte astringent, strepezitor tare de dinti, care e diluat bine de miere. Se amesteca bine si se pune in sticlute la frigider. Musai, ca fermenteaza altfel. Administrati copilului cite 2-3 seringi de sirop pe zi pe tot parcursul toamnei si iernii. Cind zic de seringi, ma refer la alea de Nurofen sau Panadol, pentru ca am observat ca le accepta foarte usor asa, sunt obisnuiti cu ele, casca gurile ca niste pui si…gata:) Probabil nu merge la toata lumea la fel. Oricum, vorbim de 2-3 linguri pe zi, administrate in orice forma accepta cu placere copilul. E foarte natural, foarte sanatos, la mine au mers cu rezultate excelente, ca sa nu mai zic ca…e foarte ieft8in comparativ cu siropurile imunizatoare din comert.

Hai spor si pofte mari!